Home Darul de Mos Nicolae

Darul de Mos Nicolae

39 min read
0
0
277

Personajul textului pe care il publicam va e cunoscut. Ati aflat despre el dintr-un reportaj publicat in primavara acestui an, “Poetul din gara” (F. AS 916). Il cheama Nicolae Zidaru, e un copil abandonat de parinti, pe care anii adolescentei l-au prins traind din cersit si din mila. Dar daca in privinta saraciei s-a resemnat, Nicolae are o dorinta care il arde, ca o rana, in piept: vrea sa-si vada parintii. Pe tatal sau, de care ii este nespus de dor. O dorinta pe care a incercat sa si-o implineasca de doua ori, si care s-a transformat in cosmar. De ziua lui, de Mos Nicolae, “poetul din gara Sinaia” a fost respins cu brutalitate de acelasi parinte care l-a abandonat la orfelinat. De ce revenim asupra unui subiect deja publicat in paginile “Formulei AS”? Pentru ca Sfantul Nicolae soseste din nou, si ne punem nadejdea ca bunii cititori ai revistei ii vor oferi lui Nicolae prima aniversare din viata lui: daruri adevarate, compuse din vorbe de incurajare, care sa-i alunge singuratatea si sa-i incalzeasca putin sufletul. Un dar de bine, inainte de venirea Craciunului. Redactia noastra i-a oferit un telefon. Numarul este: 0752/35.52.47

Aude iar scartaitul ala chinuitor. Prelung si ascutit, ca o limba uriasa de sarpe. Ii strapunge urechea, ii sfasie creierul. Tresare speriat din atipeala, dezlipindu-si cu greu pleoapele. Usa aia blestemata s-a deschis iar, lasand gerul de-afara sa dea navala si sa-i biciuie fata. Brrr! Atata frig n-a indurat parca niciodata. Mii de ace ii ciuruie obrajii si fruntea. Iar usa aia nu se mai inchide odata! Un sir nesfarsit de copii cu schiuri pe umar intra in sala, scuturandu-si in ropote asurzitoare bocancii de zapada. Unu, doi, cinci, zece… Si tot vin, intra pe rand, veseli, frumos imbracati, chicotind zgomotos si bocanind din picioare. Iar el, sarmanul, sta zgribulit acolo, tolanit pe un calorifer ruginit si calai, cu ochii mijind catre usa aia care parca n-o sa se mai inchida niciodata. Incet, incet, sala de asteptare se umple. Zeci de copii isi cauta un colt unde sa-si lase bagajul. Doar acolo, langa caloriferul ala ruginit, nu vrea nimeni sa se opreasca. Vin, dau tarcoale, adulmeca locul, si-apoi se indeparteaza usor, dandu-si coate. “Ce e, mai, prichindeilor, n-ati mai vazut niciodata oameni saraci?” Asa le-ar spune poate, daca n-ar tremura de-atata frig si oboseala. Nu, nu-i uraste deloc. Chiar daca dintotdeauna au fugit de el.

Chiar daca uneori l-au batjocorit, au ras de el, l-au jignit in fel si chip. S-a impacat demult cu soarta lui, cu lumea asta stramba si nedreapta. Cu ochii amortiti, vede acum ca prin ceata acelasi jalnic spectacol, aceleasi chipuri speriate, dispretuitoare, care au fugit de el toata viata ca de un vierme. In sfarsit, au intrat toti copiii si-acum usa se va inchide. Scartaie lung, ascutit, si poc! Gata, gerul a ramas pe-afara. Inchide ochii si incearca din nou sa adoarma. Toata larma se prelinge usor, intr-un murmur bland, ca un cantec de leagan. E deja noapte, iar maine va fi 6 decembrie, Sfantul Nicolae, adica ziua lui. Niciodata insa n-a simtit asta, niciodata nu i-a spus cineva “la multi ani”. Dintotdeauna, ziua asta a fost pentru el o zi la fel de trista ca si ieri, ca si maine. Poate doar demult, in primii lui ani, poate doar atunci sa-l fi mangaiat cineva cu vreo dulce urare. Dar amintirile lui nu razbesc pana acolo. Tot ce-si mai aminteste de-atunci e imaginea unei femei furioase, care il alerga printr-o curte, tinand in mana o matura groasa, din nuiele. Era mama lui, iar el era mic, n-avea mai mult de trei ani. Nu putea sa alerge prea iute, il prindea numaidecat si il lovea fara mila. Atat tine minte, chipul ala furios al femeii, matura aia groasa din nuiele si usturimea care il chinuie parca si astazi. Sunt primele lui amintiri. Urmeaza apoi ziua aia ploioasa de toamna, in care parintii l-au trezit dimineata, l-au imbracat frumos si i-au spus ca-l duc in excursie la munte. Era prin 1981, avea vreo trei ani si ceva. Au coborat din tren la Sinaia, au strabatut tot orasul prin ploaie si au intrat intr-o casa mare cat un palat, plina de copii plangaciosi. L-au dus intr-o camera cu niste patuturi urate, din fier ruginit, si l-au lasat singur acolo, spunandu-i sa stea cuminte, ca vor veni numaidecat sa-l ia si sa mearga impreuna pe munte. Iar el a stat o vreme smirna, apoi s-a cocotat pe un scaunel, sa vada muntii pe fereastra. Afara ploua in hohote si crestele erau invaluite in aburi negri si grosi. Pesemne ca acolo, printre norii aia uriasi, ca niste balauri, va urca si el curand, dupa ce vor veni sa-l ia din camera asta urata. Ceva mai tarziu insa, cand ploaia se mai domolise putin, a vazut sub fereastra doi oameni traversand grabiti curtea. Erau parintii lui. Aveau pungi de nailon pe cap si calcau cu grija, sa nu alunece prin noroi. A tipat dupa ei, le-a batut cu pumnisorii in geam, implorandu-i sa-l ia odata de-aici, sa-l duca acolo, sus, printre nori. I-a vazut apoi iesind pe poarta, luand-o iute inapoi, spre oras, fara sa-si intoarca macar o singura data privirea. El a ramas acolo cuminte, cu nasul lipit de fereastra si ochii plini de lacrimi, pana cand oamenii aia doi s-au pierdut in aburii ploii.

Darul de Mos Nicolae“Transparente”

De-atunci, nu i-a mai vazut niciodata. Ziua aia mohorata de toamna e povara cea mai grea si amara din sufletul lui. Nici un poem din lume si nici un cantec nu vor putea vreodata sa cuprinda toata tristetea acelei zile, toata durerea aia nimicitoare, care i-a schilodit viata. “Mama, tata, ma vedeti?/ Sunt la casa de puieti/ unde m-ati lasat razand/ iar eu am ramas plangand./ Stiti voi oare cat ma doare/ ca inca mai am rabdare/ sa v-astept, sa ma vedeti/ in palatul de puieti?/ Stiti voi oare cat ma doare/ sa am pentru voi iertare?/ Sa fiu singur, fara ura/ sa nu stiu de-o prajitura/ sa nu zic mama sau tata/ sa nu stiu de-o ciocolata?/ Stiti voi oare cat ma doare?”. Sunt primele lui versuri, scrise la 12 ani, chiar aici, in gara din Sinaia. Era vineri seara si astepta un tren plin de turisti, de la care urma sa cerseasca. A gasit jos, pe peron, o mina de pix, a cerut apoi de la cineva o hartie si s-a apucat sa scrie. Nu stie nici el ce anume l-a indemnat sa faca asta. A fost asa, ca si cum de-atata durere ar fi slobozit brusc un urlet nebun. Apoi, ca prin minune, a simtit parca o calda adiere care ii racorea sufletul. De-atunci, scrie versuri intruna, oriunde s-ar afla, la orice ora din zi sau din noapte. Scrie cu un nesat ametitor, gonind nebuneste cu pixul pe hartie, ca si cum ar fugi cu disperare de lumea lui mohorata. De atunci, din seara aia de vineri, toti oamenii l-au numit Poetul din gara. Acum e seara de ajun a Sfantului Nicolae. Poetul doarme linistit in sala de asteptare, intins pe caloriferul ruginit si calai. Maine e ziua lui. Si nu va fi ca pana acum, o zi ca oricare.

Darul de Mos Nicolae“Zbor lin” – Anca Maria Constantinescu

Inca din noaptea asta, va porni intr-o lunga calatorie cu trenul, in cautarea acelui om necunoscut, care ii este tata.
Ingerul din sala de asteptare
Palpaie usor din aripi, rotindu-se lin deasupra lui. Are parul lung, auriu, si-un chip de copil, ireal de frumos. “Nu te speria, eu sunt ingerul tau!”. Nicolae sta jos, culcat printre fire zvelte de iarba si-l priveste uluit cum pluteste deasupra lui, ca un nor alb, de matase. “Maine e sarbatoare mare, Sfantul Nicolae, si va fi ziua ta. Eu o sa te insotesc si-o sa te apar de orice primejdie”. Se pogoara apoi incet, gratios, mangaindu-i bratul cu aripa lui diafana. E chiar acolo, in fata lui, ii simte mireasma ametitoare, ii poate atinge chipul inspaimantator de frumos. Ingerul ii mangaie bratul cu staruinta, privindu-l cu zambetul lui dulce, stralucitor. “Da, stai linistit, o sa te apar de orice primejdie.” Ii repeta vorbele astea intruna, tot mai soptit. Treptat insa, zambetul lui se stinge, chipul lui minunat se sluteste, aripile lui se zbarcesc, pana cand iau forme de gheare. Ingrozit, bietul Nicolae nu mai poate decat sa se intoarca pe-o parte, cu trupul chircit, asteptandu-si parca sfarsitul. Scanceste subtire, ca un prunc, acoperindu-si ochii cu palmele. Deasupra lui, aratarea aia hidoasa ca un balaur sta gata sa-i sfarame oasele. Il apasa tot mai tare, mai adanc, ii zgaltaie trupul, vrand parca sa-i smulga bratul din umar. Nicolae urla din toti rarunchii de-atata durere si-apoi tresare brusc, deschizand larg ochii. “Ce-ai, ba, animalule? Ce racnesti asa?”. Acolo, langa el, e forfota mare. O mana butucanoasa il strange puternic de brat, zdruncinandu-i tot trupul. “Scoala, ba, odata, n-auzi?”. Ridica privirea ingrozita si vede deasupra lui fata colturoasa a unui politist. “Ce dracu’ faci, ba, ce te zbati atata? Ai epilepsie sau te-ai drogat? Hai, scoala si da-i drumu’ de-aci, ca deranjezi calatorii!”. Bietul Nicolae abia se poate urni! Are inca picioarele bocna si bratul amortit de durere. Coboara cu greu de pe calorifer, tarandu-si picioarele spre iesire. Copiii aia frumosi din sala de asteptare fug repede din calea lui, ca de un caine turbat. Deschide usa si simte, deodata, cum parca zeci de pumnale sar si i se infig peste fata. Un ger asa de aspru n-a simtit niciodata. Trage fermoarul pana sus si isi ridica gulerul pana aproape de urechi. N-are decat o geaca subtire din fas, iar pe sub ea, o camasa veche si-o bluza subtire, din plastic. Fesul i l-a furat acum doua zile, in timp ce dormea. Iar in picioare n-are decat niste ghete amarate, cu talpile rupte. Gerul asta ii taie rasuflarea, ii strapunge toti porii. Unde sa mearga acum? Unde l-ar putea lasa cineva sa stea putin la caldura? E abia zece seara, pana la tren mai sunt patru ore. Si totusi, poate n-ar fi mare scofala. A indurat el chinuri si mai mari. Acum vreo sapte ani, o noapte intreaga a stat in viscol, in ajun de Craciun, zgaindu-se la ferestrele caselor din Sinaia. Peste zi, gasise ceva de lucru la un patron. L-a tinut insa prea mult si seara a intarziat la camin. Pe vremea aia, la ora noua fix, nea Costica, portarul, o matahala betiva, incuia usa. Nimeni nu mai intra fara o sticla de votca.

Darul de Mos NicolaePoetul de pe marginea drumului

Era prea tarziu, de unde s-o cumperi, mai ales in ajun de Craciun? Toata noaptea, Nicolae a umblat brambura, printr-un viscol feroce, furisandu-se prin curtile oamenilor, cocotandu-se la ferestre, sa vada si el cum se bucura alti copii de cadouri. Doar spre dimineata, inainte de primii zori, a reusit sa doarma putin pe o banca din piata. Ca si-acum, l-a trezit tot un politist, lovindu-l cu bastonul peste picioare. Si poate ca a fost mai bine asa, altminteri, cine stie, poate murea inghetat. Are multe asemenea povesti. De fapt, fiecare zi din viata lui e o poveste care-ar ingrozi pe oricine. Zile la rand de crancene batai, de haituiala, de batjocura. Si foame, o foame ingrozitoare, care ii chinuie zi de zi viata si ii striveste stomacul. De cand se stie, cam asta e viata lui, un continuu cosmar. De ce-ar fi mai grea noaptea asta cu gerul ei cu tot? Se plimba zgribulit pe peron, cu mainile infipte adanc in buzunare. Gara e pustie pe-afara, toata lumea asteapta undeva, la caldura. Nu-i anuntat nici un tren, acceleratul de Bucuresti are intarziere mai bine de-o ora. Of, trenurile astea! Cat de mult i-au mai alinat copilaria! I-au adus atatea sperante desarte, l-au purtat prin atatea orase, in evadarile lui disperate, i-au adus atatia turisti milostivi care i-au dat sa manance! Si-atat de mult s-a tarat anii astia cu amagirea ca intr-o buna zi, dintr-un asemenea tren, vor cobori parintii lui iubiti, care-l vor strange in brate si-l vor duce acolo, sus, in muntii aia ascunsi intre nori. Si gara asta, casa lui draga, locul in care-a scris cele mai dulci poezii si a trait cele mai vii tresariri.

Darul de Mos Nicolae“Vedere din atelier – iarna” – Cristian Ditoiu

Cate nopti de vise si dor, cati ani de asteptari, cate amare amintiri! Paseste greu, abia-si mai simte picioarele. Fata lui e bocna, iar urechile par sa-i plesneasca. Unde-o fi ingerul lui pazitor, faptura aia din vis, sa-l incalzeasca macar putin, ori sa-i scoata in cale un om milos ca sa-l primeasca undeva, la caldura? Ce-o fi fost cu visul ala ciudat? Nicolae se opreste si se aseaza pe-o banca. Scoate din buzunar un pix, smulge de sub geaca un caiet si se apuca sa scrie. Litere strambe, cuvinte schimonosite, doar de el intelese. Mana lui intepenita de frig tine pixul ca intr-un cleste. Si totusi, nu se opreste, scrie necontenit, pe nerasuflate. “Ingerul meu a imbatranit/ Nu mai are vlaga nici pentru clipit/ Chipul lui e putred, ochii-i sunt pustii/ Cerul e brazdat de mii de stafii./ Ingerul meu bun azi a ostenit/ Sta in pragul casei,gata de murit/ Sta cu ochii plansi, mereu suspinand/ Dupa timpul asta atat de flamand./ Ingerul meu drag, fii din nou voinic/ Doar pentru o zi, cat sa merg un pic/ Sa ajung acolo, langa tatal meu/ Sa-l rog sa ma ierte, ca pe Dumnezeu/ Sa ma tina acolo, sa fiu iar acasa/ Sa mananc cuminte, asezat la masa/ Si sa ma iubeasca, cum il iubesc eu/ Sa ma stranga-n brate si sa uit de greu/ Doar atat te rog, Ingerasul meu/ Inca-o zi de vlaga de la Dumnezeu”. Ochii lui s-au luminat. Nici frigul parca nu-l mai chinuie asa rau. Singur pe tot peronul, chircit acolo, pe banca, deasupra caietului, pare ca a iertat pentru totdeauna faradelegile care i-au oropsit viata.

Tatal cel drag

Trenul incetineste.

Darul de Mos NicolaePutina lumina…

Se vad deja niste blocuri inalte, inghesuite la marginea unui camp. N-a fost niciodata aici, la Buzau. De cate ori fugea de la camin, prefera sa ia un tren spre Ardeal. Acolo, mai ales in orasele mari, politistii erau mult mai buni. La Brasov, niciodata nu l-au batut. Nici la Cluj, nici la Oradea. Doar la Targu-Mures l-au luat o data la sectie, i-au dat vreo doua bastoane peste ceafa si-apoi l-au trimis inapoi, la Sinaia. N-a inteles niciodata de ce il bateau. Nu fura, nu bea, nu se droga, nu facea nici un rau. Era tot timpul retras, in banca lui. I-a placut dintotdeauna sa fie singur, se temea de false prietenii, de tradare si impostura. Tot ce voia era sa fuga cat mai departe de caminul ala blestemat, sa uite de tortura zilnica de acolo. Sa-si caute un rost undeva, singur, cu durerile lui. N-a fost chip. Destinul lui urat il prindea intotdeauna din urma. Azi e Sfantul Nicolae, ziua lui. Si poate ca in ziua asta mare, ingerul i-a ascultat ruga si-l va ajuta, in sfarsit, sa-si gaseasca rostul si linistea. Aici, la Buzau, lucreaza tatal lui, adica omul ala necunoscut care, candva, intr-o zi mohorata de toamna, l-a aruncat la casa de copii. Lucreaza chiar aici, in oras, l-au detasat de cateva luni pe un santier. A aflat asta dintr-o scrisoare anonima. Pesemne ca a trimis-o vreun coleg de serviciu, care stia toata povestea. I-a zis asa: ca tatal lui, Alexandru Zidaru, munceste pe un santier din Buzau si ca locuieste intr-un camin de muncitori, aflat la opt statii de troleibuz de la gara. Doar atat. Pentru Nicolae insa e destul. L-ar fi cautat, bietul de el, si-n gaura de sarpe. Coboara iute din tren si iese din gara. Gerul nu-l iarta nici aici. Abia isi taraste picioarele, frigul de peste noapte i-a strapuns toate oasele. In fata garii, aglomeratie mare. E miezul zilei, oamenii inca mai umbla bezmetici dupa cumparaturi si cadouri. Nicolae zareste un troleibuz si sare in el. Nu stie sigur daca-i cel care trebuie, dar o sa afle curand.

Darul de Mos Nicolae“Padure Iarna”

Numara statiile de parca ar numara pasii pana la crestele alea ascunse in nori. Troleibuzul asta-i o pacoste, se misca greu, scartaind din toate incheieturile. A sasea statie, apoi un rosu la stop, inca unul, urmeaza a saptea, apoi cativa pietoni, iar un stop, si gata, a opta. Deja vede niste cladiri cenusii cu rufe pe la ferestre. Coboara pe furis si se indreapta usor intr-acolo. Rasufla tot mai greu, simte o stransoare ascutita, ca o gheara care-l strange de gat. Poate ca acolo, intr-unul din blocurile alea ponosite, locuieste omul pe care de-atata amar de vreme il cauta, in cele mai ascunse cotloane din visele lui. Poate ca e chiar in spatele unui geam, poate ca-l vede chiar acum de-acolo, poate ca rade de ghetele lui rupte, de fasul lui jerpelit, ori poate ca-i e mila de un asa biet copil, batut in halul asta de soarta. “Hai, ingerasule, vino cu mine, nu ma lasa! Da-mi bucuria sa fie un om cumsecade, sa ma primeasca cu drag!”. Urca tiptil scarile primului bloc si da sa intre in hol. Un ins ciolanos ii taie insa calea, cerandu-i cu un glas dogit socoteala. “Un’ te duci, bai, amarastene? N-ai un’ sa dormi? Hai, da-i drumu’ d-aci!”. Nicolae face doi pasi inapoi, dar nu se pierde cu firea. Vorbe de-astea a auzit cu toptanul. “Il caut pe Zidaru Alexandru. Am auzit ca locuieste aici”. Paznicul il masoara atent cu privirea. “Da, aici sta. Da’ ce-ai cu el? De ce-l cauti?”. Nicolae trage aer in piept si raspunde repede, pe nerasuflate. “Eu sunt baiatul lui”. Paznicul tresare, imblanzindu-si brusc glasul. “Da, am auzit si io ca si-a abandonat un copil. Aici sta, la parter. Da’ nu-i acasa acu’, e la munca. Vine cam in doua ore. Mai plimba-te si tu p-aci”. Nicolae iese din bloc, ridicandu-si iar gulerul peste urechi. Inca doua ore de asteptare in gerul asta blestemat. In jur, nici tipenie. Doar niscai zgomote slabe, din blocurile astea ca niste cutii de carton. Undeva, departe, se vad niste schele. Acolo o fi santierul? Dar lasa, mai bine asteapta aici, cuminte, asa cum asteapta de-atatia ani. Doua ore zboara acum ca doua secunde. Gata, uite, se vad primii oameni. Vreo cinci vin impreuna agale, sporovaind de zor. Nicolae sare ca ars si simte din nou gheara aia infipta in gat. Isi ia inima-n dinti si se indreapta spre ei. Oamenii il vad, dar fara vreo sinchiseala. Ajunge langa ei si cu glasul pierdut le da buna ziua. Se opresc si-l masoara cu o mare mirare. “Il caut pe domnul Zidaru Alexandru. Il cunoasteti cumva?”. Da, e chiar unul din ei, chiar acolo, in fata lui Nicolae. E scund ca si el, are cearcane mari si fruntea plina de brazde. Da, el e. Ochii aia mici si sticlosi sunt ai lui. Si-i aminteste clar, de cand l-au dus la Sinaia si ii spuneau c-o sa-l duca pe munte. La fel se uita si-acum la el, cum se uita acolo, cand l-au lasat la camin. Cu aceeasi prefacuta candoare. “Da, io sunt. Care-i baiul?”.

Darul de Mos NicolaePicturi de Constantin Piliuta

Nicolae lasa privirea in jos, de parca n-ar mai avea atata putere sa-l vada. “Ma numesc Zidaru Nicolae si sunt fiul dumneavoastra”. Se-aud niste bufnituri si-apoi rasete, hohot de rasete. Speriat, Nicolae ridica privirea din nou. Rad toti, chiar si el, omul cu fruntea brazdata. Rade insa chinuit, fara vlaga. “Cara-te, ba, de-aci! N-am nici un baiat, nu-s io tac-tu! Du-te si cauta-l mai bine prin cimitire, cine stie unde-i putrezesc oasele”. Privirea lui e la fel, ca atunci cand il mintea prima data. Se mai hlizesc putin la el si-apoi isi vad mai departe de drum, spre camine. Nicolae ramane acolo, mut si impietrit de durere. Ii urmareste cu privirea pana intra cu totii pe scara. Inca ii mai aude razand. Apoi iar liniste. Si-un ger cum n-a mai fost niciodata. Azi e Mos Nicolae, ziua lui. O zi normala, ca ieri sau ca maine. S-a urcat iar in tren, ca sa se intoarca la casa lui din gara Sinaia. Se ghemuieste pe jos, intr-un colt de vagon. Dupa atata frig, cade parca intr-o dulce amortire. Scoate iar pixul si caietul si se pune pe scris. Litere strambe, cuvinte schimonosite, doar de el intelese. “Prea Bunule Parinte Nicolae/ Ma rog la tine cu un singur gand/ Sa-mi speli pacatele cu ploaie/ Si ura sa mi-o iei tunand./ Sa imi aduci in suflet doar iubire/ Ca-n lumea asta plina de saraci/ Ispita-i mare spre nelegiuire/ Iar bine-i tot mai greu sa faci./ Si te mai rog, Prea Sfinte Nicolae/ Sa-l ierti pe tatal meu cel drag/ Sa-i speli pacatele cu ploaie/ Si-un inger sa-i trimiti in prag”.

Epilog

Povestea s-a petrecut pe 6 decembrie 1996. Nicolae Zidaru avea 18 ani. De atunci, si-a mai vazut tatal o singura data. L-a cautat acasa, intr-un satuc de langa Urlati. Isi luase alta sotie, o afurisita de femeie. Taica-sau l-a tinut la poarta. Cu frica mare, sa nu-l vada nevasta. “Nicolae, nu mai veni, nu pot sa te iau. E casa ei, daca afla ca ai trecut p-aci, ma arunca in strada. Hai, vezi-ti de drum, n-am ce-ti face”. Doar atat au vorbit. Pe urma, s-a ascuns repede in casa. Astazi, Poetul din gara are 32 de ani. Traieste intr-o casa parasita din Sinaia. Scrie in continuare poezii, ba chiar si piese de teatru. Pentru el, ziua de Mos Nicolae nu mai inseamna nimic. Trece ca o zi oarecare, ca ieri sau ca maine.
Cine doreste sa-l contacteze pe Nicolae Zidaru il poate suna la tel. 0752/35.52.47.

Catalin Apostol

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Alege adezivul potrivit pentru lemn – obtine imbinari sigure si de calitate inca de la prima aplicare

Spre deosebire de alte materiale din sfera constructiilor, lemnul necesita un grad mai spo…