CALUTIU S Gabriela 3Franco, de pildă, e încă numărul 1, iar familiei regale spaniole îi sunt rezervate – tot la ideea lui Franco – numerele de la 10 la 99. Astfel, regele emerit Juan Carlos are numărul 10 iar fiul său, regele actual, Majestatea sa Felipe, are numărul 15. Numărul 13 nu se acordă nimănui, pentru că poartă ghinion. Ca să vezi!

Asta spune deja multe despre intangibilitatea şi grandomania dictatorului Franco. Dar nu insist asupra cultului personalităţii; destul l-am trăit la noi, pe propria noastră piele, cu propriul nostru dictator. Altceva bântuie Europa Mileniului trei; nu mai este la modă cultul individului, ci cel extins la nivel macro: cultul identităţii ca naţiune, ca popor, grupare de popoare sau chiar continent.

Mai concret, un conducător înţelept, când vrea să atragă masele de partea sa, nu se mai expune în faţă, ca personalitate suprem-perfectă, ci exagerează calităţile şi drepturile supuşilor săi, linguşindu-i şi propagându-le identitatea ieşită din comun. Metoda are şi efecte secundare nedorite, creând limite între neamuri şi conducând la disensiuni.

Revenind la Spania, ”boborul de rând” are la dispoziţie restul numerelor de la 100 în sus, scopul declarat al acestei evidenţe fiind nici mai mult nici mai puţin decât acela de a controla naţiunea cât mai bine. Deşi veche de la 1944, măsura aceasta are valabilitate până-n zilele noastre. E vorba, fireşte, despre introducerea banalelelor cărţi de identitate.

Am asistat nu de mult la rugăminţile fierbinţi ale unui avocat român, trăitor în străinătate, rugăminţi adresate autorităţilor române, de a retipări cărţile de identitate, pentru a le alinia la modelul celor agreate în spaţiul Europei Mari. Se pare că, lipsind o semnătură pe ele, nimeni nu ne consideră cetăţeni cu drepturi depline pe propriul nostru continent-tată!

Ne dorim, deci, drepturi egale, dar – curios – documentul nu se cheamă carte de egalitate, ci carte de identitate. Ori noi, identici nicidecum nu vrem să fim! Cum ar arăta lumea dacă ne-am confunda unul cu altul? O încolonare de roboţi! Ce bine măcar că numerele se acordă o singură dată şi nu sunt repetabile, nici după moartea posesorului.

Poate că n-aţi sesizat, dar avem actualmente o mare dilemă, mai ales în Europa: ne zbatem pe tema identităţii, adică ne întrebăm întruna cine suntem şi cu cine ne însoţim.

Naţiunile Europei se autoidentifică drept comunitare, seculare, creştine, dar iată că vin alţii, puhoaie care vor să se identifice cu noi, solicitând acelaşi statut, deşi diferă de noi esenţial, nu doar fizic, ci şi etic, religios, comportamental, cerebral şi visceral. Şi ce fac aceşti oameni, deîndată ce pun pasul pe tărâmul făgăduinţei? Ei bine, aţi ghicit: îşi aruncă cartea de identitate! Nu toţi, bineînţeles, doar cei care o au pe cea ”greşită”.

Păi cum vine asta? Încerc să-mi imaginez viaţa mea pe post de individ al nimănui şi îmi amintesc cu groază că, odată, chiar am avut o scurtă perioadă sincopară, între două paşapoarte, când am trăit pentru câteva săptămâni în imponderabilitatea lipsei de cetăţenie. Ce experienţă oribilă, să nu ai niciun drept, să nu poţi face nimic, să stai încremenit!

De buletinul pe care l-am primit în tinereţe, în România, mă leagă sentimente aproape duioase. Permanent l-am purtat asupra mea, aşa cum cerea litera legii, ba chiar îl ţineam protejat într-o învelitoare de piele. Chiar dacă nu era mai niciodată la zi – în vremea studenţiei nici măcar vize de flotant nu primeam – îmi dădea senzaţia că nu pot fi chiar anihilată complet. Până azi îi ştiu numărul şi seria, taman eu, cea care nici măcar un număr de telefon nu sunt în stare să-l memorez: BG622720. Cât de mare trebuie să fie nemulţumirea şi disperarea unui om care renunţă la propria sa viaţă, scoţându-se intenţionat în afara legii?

Revin la banalul cartonel plasticat şi conchid: face parte integrantă din viaţa noastră ca o a doua epidermă, celulozică. Uneori ne mândrim cu el, alteori îl ascundem sau îl uităm pur şi simplu, dar nu prea ne vine, pentru că ni s-a spus că fără el nu valorăm nimic. Aşa să fie oare? Putem să ne ieşim din propria noastră piele?

Anulare de identitate, furt de identitate, schimb de identitate, modificare, rocadă, actualizare… şi lista se poate continua. Păcat de frumosul cuvânt carte, să apară completat cu codiţe profane cum sunt credit, vizită, identitate! Cu totul altă accepţiune are de fapt cartea în viaţa de zi cu zi, unde nu e obiect de cult, ci suport de cultură. Se vinde prin librării şi se citeşte cu evlavie, adeseori cumulând între două coperte viaţă veritabilă. Culmea, tot viaţă se stochează în ambele modele de ”cărţi”, inclusiv în cea eliberată de circa de poliţie!

Mascată drept scrisoare de trecere, foaie de parcurs sau ţidulă pentru scalvi, ea a existat dintotdeauna, jucând încă din timpuri străvechi roluri eroice sau ingrate, pecetluind libertatea sau robia a milioane şi miliarde de oameni, mai mult sau mai striviţi de călcâiul stăpânirii, unii sub jug, alţii mai puţin supuşi. De ce să ne credem acum mai liberi decât pe vremuri? Se zvoneşte că inevitabila ”etichetă” de la evidenţa populaţiei, în varianta reloaded, va fi şi mai neînduplecată: urmaşii noştri vor purta un chip electronic implantat sub piele. Ce straniu că se scrie chip, de parcă ar fi chiar predestinat să reprezinte chipul uman!

De ce atâta caz pentru nişte simple hârtii? Pentru că valoarea lor simbolică e atât de mare încât nici măcar bancnotele, cealaltă formă de materializare a hârtiei în obiect de idolatrie, nu le-ar putea concura în semnificaţie. Să nu ne amăgim, e-adevărat că în multe privinţe ne uşurează viaţa, dar, în măsură covârşitoare, ne-o complică. Numai naivii iau de bun cuvântul pe care-l poartă cu emfază în titlu, etic-corectul ”identitate”. Carnetul acesta nu ne face identici decât în ochii unui observator imaginar de pe Marte, priviţi printr-un binoclu foarte aburit; adevărul este că el de fapt ne diferenţiază, împărţindu-ne pe căprării sofisticat ierarhizate. Cine-a mai văzut român egal cu americanul, sau femeie egală cu bărbatul? Poate în Paradis, dar oare acolo n-or avea tot un fel de document la purtăror, ca să poată urca din sferă–n sferă, până-n al … nouălea cer?

Observ că mă îndepărtez de subiect şi n-aş vrea să cad în păcatul acelui biet ţăran cu mintea rătăcită, din satul tatălui meu, pe care tinerii veniţi prin vacanţe de studii se făceau că-l întreabă: ”băi Ioane, ce părere ai tu despre facultăţi?”, la care tipul răspundea cumpănit, profund îngândurat. ”facultăţi, dificultăţi…”. Ei bine, pentru mine toate cuvintele acestea pompoase care se termină în ”-tate” (identitate, responsabilitate, echitate, egalitate, Maiestate şamdp) mă pun în mare… dificultate.

Scara cărţilor de identitate e infinită. La baza lanţului trofic uman stau cetăţenii paria de prin statele care nu dau doi bani pe o viaţă de om, în timp ce în vârful piramidei, nu se ştie exact cine şade. Poate că aşa e mai bine pentru noi, să nu ştim. Totuşi, o singură curiozitate mai am: ale cui or fi, numerele dintre 1 şi 10?

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

15 februarie 2016

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 3 MOTIVE pentru care sa investesti intr-o CASA de VACANTA la tara

O casa de vacanta este visul multor oameni dupa ani intregi de munca si dupa ce agitatia o…