Despre Limba Română nu poţi să scrii la o cafea, ţigară sau la vreo şuetă. Ca să scrii despre Limba Română, mai întâi trebuie să faci linişte în interiorul tău, să îţi asculţi inima şi conştiinţa, ca să-i auzi vocea de peste veacuri. Despre însemnătatea şi frumuseţea Limbii Române, scrii plecat cu fruntea-n palme, cu sufletul îngenuncheat pe altarul martirilor străbuni. Nu vei putea niciodată să-i pătrunzi misterul, dacă nu o vorbeşti, nu simţi, nu trăieşti şi nu-i înţelegi profunzimea. Dacă nu ai „gustat“ din dulceaţa foneticii sale, dacă nu i-ai simţit duioşia curgând prin vasele tale sanguine, este în zadar să scrii despre Limba Română, deoarece ea trebuie scrisă cu sufletul.

Adevărul este, că nu poţi să fii departe de casă şi să scrii despre Limba Română, fără să nu te podidească lacrimile. Nu poţi să pui stăvilar mărgăritarelor, care sunt pregătite să alunece pe obraji, ori de câte ori scrii sau vorbeşti despre splendoarea graiului românesc. Pentru cei departe de casă, dar şi pentru cei de aproape, este balsam pe rană, izvor celor însetaţi, mângâierea celor întristaţi dar şi rugăciunea neprihănitului credinţă celui fără de speranţă. Este dorul mamelor îngemănat cu al copiilor. Dorul soţilor, soţiilor sau al copiilor rămaşi singuri. Ea este oful, suspinul dar şi bucuria românului exprimată prin cântece de bucurie sau prin cântece de jale, dar mai ales prin doine.

Limba Română este raza binecuvântată care ne însoţeşte pe cărările dorului din primii zori ai dimineţii noastre şi până la apusul vieţii. A fost „sădită” în ADN-ul nostru de la origini şi va sfârşi în veşnicii, iar noi o transmitem generaţiilor viitoare, ca o „mireasă” gătită în toată frumuseţea ei, precum am primit-o şi noi de la strămoşi, bunicii şi părinţii noştri.

Limba Română prin simplitatea şi complexitatea ei, poartă cea mai mare bogăţie pe care nu o găseşti în niciun loc din lume, decât în leagănul copilăriei tale. Ea este perla „Neamului meu”, de origine divină, despre care poetul timişorean Petru Dugulescu a scris: „O limbă latină şi dulce/ Ne-a dat Dumnezeu să vorbim./ Ca scrisul de-atunci de pe cruce,/ Uşor să putem să-l citim“ („Neamului meu” – Petru Dugulescu)

Aceasta este limba noastră şi oricât vom scrie despre ea, cele aproximativ şaptezeci de mii de cuvinte care îi poartă numele, tot nu ar fi suficiente ca să-i descriem candoarea. Cât timp pot să mă exprim în Limba Română, nu mă simt nici singură, străină sau pierdută, indiferent unde m-aş afla. Pentru că Limba Română este perna sufletului meu pe ale cărei braţe îmi plec capul obosit alinându-mi dorul de casă. Cu dulceaţa Limbii Române mă hrănesc şi cu mustul ei mă „ îmbăt” şi pot spune ca psalmistul David: „Eu mă culc şi-adorm în pace…” pentru că în zorii următoarei dimineţi, pot saluta soarele în Limba mea Română.

Dedicaţie Limbii Române

Gabriela Janik

***

Limbă sfântă şi blajină

Adorată de martiri.

Ne aduci de Sus lumină,

Raza Cerului divină,

Cufăr drag cu amintiri

*

Limbă sfântă românească,

Tu veghezi din veac în veac

Peste ţara creştinească.

Plaiul faci să înflorească

Prin cuvintele de leac.

*

Limbă sfântă şi duioasă,

Peste vremi aceeaşi eşti.

Bucurie-n orice casă,

Pâinea caldă de pe masă,

Tolba noastră cu poveşti.

*

Limbă dragă, limbă dulce,

Rostită de neamul meu.

Eşti scânteia care-aduce

Pe toţi fiii din răscruce,

Sub aripi de Dumnezeu.

***

Gânduri despre Limba Română II

Pot să-l citesc pe William Shakespeare sau pe Mark Twain, pe Billy Graham sau pe Rudyard Kipling în cea mai perfectă limbă engleză. Dacă aş cunoaşte scrierile lui Nietzche sau Wilhelm Busch, scrierile lui Nelly Sachs sau Gerhard Hauptmann, să-i citesc în cea mai corectă germană. Dacă aş cunoaşte scrierile lui Jacinto Benavente sau ale lui Don Quijote, în spaniolă, pe Alexandre Dumas în franceză şi dacă aş avea înţelepciune să cunosc măcar a treia parte din limbile şi graiurile lumii şi, nu aş şti să citesc, să mă rog sau să „mulţumesc frumos” în limba maternă, atunci sunt ca un om fără istorie, fără patrie şi fără viitor. Iar cine îşi uită locurile natale renunţând la grandoarea limbii sale, acela este un om fără trecut!

Rugăciunea este atât de duioasă, când prin graiul Românesc poţi spune „AVA” închinându-te în limba maternă Acelui care viaţă ţi-a dăruit. Când vorbeşti, citeşti sau te închini în limba maternă, sufletul ţi se umple de bucurie, faţa ţi se luminează şi dragostea îşi face loc în inima ta. Copiii noştri ne vor mulţumi şi vor fi recunoscători dacă prin transmiterea graiului nostru, îi vom învăţa respectul pentru ţara şi limba maternă. Consider că cea mai mare datorie a părintelui sau tutorelui, este să transmită prin viu grai copiilor săi, Cuvântul întipărit de Dumnezeu prin slovele limbii materne. Sfânta datorie a noastră este răspândirea Cuvântului nostru, indiferent de circumstanţele vieţii. De aceea este foarte important să le citeşti copiilor, încă din cea mai fragedă perioadă a copilăriei lor.

Românii suntem, uniţi prin dulceaţa şi tandreţea limbii noastre, limbă cu care ne-am născut fără a avea merite să o moştenim şi pentru care mii de eroi şi-au pierdut vieţile ca ea să ajungă prin vremuri curată la noi. Pentru mine personal, este un har deosebit că vorbesc româneşte, că scrisul acela de pe cruce, scris în Limba Latină cu aproape două mii de ani în urmă, a fost scris ca eu astăzi să-l pot înţelege.

Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

sfârşit de august 2015