George
PETROVAI

 

Lumina lumii

 

An de an, uniţi în cor,

milioane de creştini

pe Iisus îl preamăresc

cu firi albe ca de crini.

Este marea sărbătoare

a ieşirii din mormânt,

Învierea Celui care-I

calea vieţii pe pământ

 

Înverşunarea soarelui

 

Ca un ocean lumina zilei

se vălureşte moleşită

şi pe drumeţi îi năuceşte

cu-nverşunarea-n cer proptită.

Nici norii nu-ndrăznesc să iasă

când soarele se-nflăcărează –

căldura din înalturi cade

şi verdele îl torturează.

Cuptorul verii duduieşte

din zori şi până-n asfinţit,

de parcă iadul şi drăcimea

din hău la soare au ieşit.

Doar noaptea se mai răcoreşte

când dracii smoal-au isprăvit,

iar soarele pe-a lui cărare

avânt îşi ia spre răsărit.

 

Bătrânul soare

 

Ca un sultan între cadâne,

ce bucuria şi-o afirmă

în râuri de mătăsuri poleite

cu aur, diamante şi rubine,

tot astfel soarele-şi revarsă

de mii de veacuri strălucirea

peste seraiul său galactic,

ca s-oblicească viaţa şi nefirea.

Şi, făr-alegere şi-odihnă,

el mii de tone de lumină

din trup îşi rupe şi aruncă

în fiecare clipă, smulsă

din inima-i de cruguri plină,

ca vrerea Creatorului s-o facă

în confruntarea sa cu noapte-adîncă…

Cum pentru pământeni rămâne

unica sursă de-nfrăţire

cu-a cerului împărăţie,

bătrânul soare fu-n vechime

părinte drag, tânăr mereu,

încoronat ca-ntâiul zeu

în pantheoane generoase,

aşa ca-n faraonicul Egipt

unde pe Ra întruchipase,

ori ca Apollo pitianul

– model de neegală frumuseţe –

şi ca-n parsismul zarathustric

cu Mithra soare şi zeu unic.

Dar azi ştiinţa dovedeşte

 că soarele-i de vlagă stors,

drept care întunericul ne-aşteaptă

când caierul luminii va fi tors.

Când s-o-ntâmpla? E peste poate

ca mintea omului s-o ştie,

căci fizica prin legi vorbeşte

de-a Cosmosului agonie,

proces continuu de uzare,

ce moarte termică se cheamă,

când cald şi rece-or fi totuna

iar gol şi nefiinţ-o seamă.

Ştiindu-se sortit pieirii

într-un mănunchi de viitoruri,

ce vieţii omului opun

vieţi stelare roiuri-roiuri,

bătrânul soare se sileşte

să fie iar ca-n tinereţe

şi dinţii-n Terra şi-i înfige

de viul face feţe-feţe.

E drept că omul îl ajută

să ardă şi să nimicească

prin poluarea ce-o cultivă

şi prin puterea sa drăcească.

===============================================

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei

20 iulie 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Veronica BALAJ: În suflet cu poezia din două țări – Amalia ACHARD, Franța

În legătură permanentă cu poezia română, Amalia Achard o translează, prelungindu-i expresi…