L-am întâlnit pe regizorul Cristi Puiu întâmplător, la o conferinţă la Casino. Am fost plăcut surprinsă că a acceptat cu uşurinţă să-mi acorde un interviu pentru ziar. Ce a ieşit vă invit să citiţi în rândurile de mai jos.

Prima întâlnire cu arta a avut-o la 10 ani, când a descoperit că îi place să picteze. După căderea comunismului a plecat la Geneva, unde a urmat cursurile de pictură, în cadrul Şcolii Superioare de Arte Vizuale din Geneva. După un an a abandonat pictura şi a urmat cursurile de film ale aceleiaşi şcoli. Primul scurt metraj a fost „Before breakfast”, în timpul studenţiei, iar în anul 1996 şi-a luat diploma cu documentarul “25.12. Bucharest, North Railway Station”. A devenit cunoscut în 2001, cu lung-metrajul „Marfa şi banii”, film ce a obţinut numeroase premii internaţionale. În anul 2004, la Festivalul Internaţional de la Berlin, câştigă Ursul de Aur pentru cel mai bun film de scurt-metraj pentru „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea”. Anul 2005 îi aduce consacrarea şi premii importante la Cannes, Reykjavik şi Chicago pentru pelicula “Moartea Domnului Lăzărescu”.

Rep: Cine sunteţi domnule Cristi Puiu?

Habar n-am cine sunt. M-am născut în Bucureşti, în 1967, pe 3 aprilie, la Maternitatea Polizu.

Rep: Cum a fost copilăria dmneavoastră?

Voi spune şi eu, ca toată lumea, că am avut o copilărie fericită şi cred că am avut o copilărie fericită. Am crescut la marginea Bucureştiului, într-un cartier de blocuri, în Balta Albă, în mare măsură muncitoresc.

Rep: Aţi debutat cu pictura. De ce aţi ales filmul în locul picturii?

N-am avut niciodată o pasiune pentu regia de film. Acum o am, am descoperit-o. Am făcut-o din curiozitate şi ca să am o meserie, din nevoia de integrare socială. Am făcut-o pentru o meserie mai uşor de acceptat de către ceilalţi. Cu adevărat am rămas ataşat de pictură. Am început cu pictura, doar că pictura mă punea într-o nişă. Nu mi-am pus niciodată problema să fac pictură pentru a mulţumi consumatorul, aşa că din pictură ar fi fost foarte greu să trăiesc. M-am decis să fac filme care o să-mi aducă, în mod fluctuant, dacă am noroc, un venit oarecare şi să pictez ce vreau eu. N-am mai pictat de 10 ani.

Rep: Cum este să fii regizor în România? Unde este mai apreciat filmul românesc, în ţară sau în străinătate?

Este foarte greu să fii regizor în România. Mai ales acum că este criza asta care ne atinge pe toţi.

Filmul românesc este foarte apreciat în afara ţării. Este cea mai bună marfă de export a culturii române, aşa cum spun cei mai mulţi jurnalişti. Este un fapt. Cu adevărat, la ora aceasta, în lume, atunci când vorbim despre evenimente culturale, când se face referire la România, se face referire la filmul românesc.

Rep: Cu ce generaţie de actori se lucrează mai uşor? Cu cei tineri sau cu cei din vechea gardă?

Este greu de spus cu ce generaţie se poate lucra mai uşor. Nu ştiu dacă există vreun regizor la ora asta care să-i împartă pe actori pe generaţii. Cel mai uşor este să lucrezi cu actorii talentaţi. Şi actori talentaţi sunt şi în vechea generaţie şi printre actorii tineri. Lucrul cu actorul nu ţine de generaţie, nu ţine nici de educaţie, nici de cultură, ţine de nişte pârghii foarte subtile, care au legătură mai degrabă cu un soi de chimie care se instalează între regizor şi actor. Câteodată ai noroc şi această chimie funcţionează, câteodată nu ai noroc şi nu funcţionează. Nu este de bine nici pentru regizor nici pentru actor atunci când nu funcţionează, iar atunci când funcţionează, nu este meritul nici al regizorului, nici al actorului. Ţine de altceva. Regizorii, în general, nu vorbesc despre chestia asta, pentru că au impresia că îşi ciobesc cumva imaginea de demiurgi. Regizorului i se întâmplă lucruri, se agită foarte mult, dar lucrurile cu adevărat importante i se întâmplă, nu le generează el.

Rep: Care au fost idolii sau modelele în rândul regizorilor străini?

N-am avut niciodată idoli, dar am avut modele. Acum nici nu ştiu. Am îmbătrânit, s-au schimbat modelele. John Cassavetes, un regizor american, puţin cunoscut aici, dar foarte cunoscut în Europa Occidentală şi în Statele Unite. El a fost modelul meu pentru o vreme şi a rămas. De asemenea, Robert Bresson şi Ozu Yasujiro mi-au fost modele.

Rep: Ce actori, din cei cu care aţi lucrat, v-au impresionat?

Fiecare actor cu care am lucrat m-a impresionat în felul lui. Vorbesc despre actorii cu care m-am înţeles. Mă impresionează şi o mulţime de performanţe ale altor actori, ale unor actori cu care nu m-am înţeles, din poziţia de spectator, nu din cea de regizor. Sunt o mulţime de actori pe care îi apreciez. Sunt foarte mulţi, dar pe fragmente foarte precise. George Constantinescu în Reconstituirea, Victor Rebengiuc în Moromeţii, Luminiţa Gheorghiu în Moromeţii, în filmele mele, Ion Fiscuteanu în Glissando, în Moartea domnului Lăzărescu. Dintre cei tineri, Ioana Flora, Bogdan Dumitrache, Mihai Brătilă, Mimi Brănescu. Sunt mulţi actori care îmi plac.

Rep: Ce părere aveţi despre telenovele? Aţi putea regiza un astfel de film?

Nu cred că aş putea regiza o telenovelă. Nu ştiu să fac chestia asta. N-am făcut-o niciodată şi cred că dacă aş intra în povestea asta, probabil că aş ieşi destul de tăvălit pentru că nu fot face ceva ce nu-mi place. Asta este un plus şi un minus în acelaşi timp. Am constatat că sunt destul de rigid şi în momentul în care sunt pus în situaţia de a face un lucru care nu-mi place devin extrem de refractar şi iau foc instantaneu.

Rep: Ce alte pasiuni mai aveţi în afară de pictură?

Pictura nu ştiu dacă este o pasiune. Atât de mult m-am identificat cu pictura, încât a fost un mod de a fi. De foarte multă vreme sunt pictor în capul meu, din păcate. Mi-a plăcut să citesc şi nu ştiu dacă din pasiune sau din cauza regimului comunist. Am funcţionat exact cum funcţiona oricare dintre noi pe vremea aceea, citeam foarte mult. Îmi place muzica, dar la fel ca tuturor. Îmi plăcea foarte mult Beatles şi, la un moment dat, cântam multe din piesele lor. Multe lucruri le-am făcut din mimetism, pentru integrare în colectiv. Colecţionam timbre pentru că o făceau şi prietenii mei, jucam fotbal pentru că jucam toţi fotbal. Mi-am inventat pasiuni. În clasa a IV-a am devenit rapidist, pentru că citisem cartea lui Ioan Chirilă şi mi-a plăcut. Ce i s-a întâmplat oricărui adolescent mi s-a întâmplat şi mie, adică nimic spectaculos.

Rep: Unde v-aţi dori să locuiţi, în afara României?

Mi-ar plăcea să trăiesc la Paris. Nu există oraş ca Parisul. Vorbesc franceza şi poate că acesta este un plus şi mă simt ca acasă. Îmi place Viena, dar există o distanţă, o ruptură şi poate că acest lucru este din cauza faptului că nu vorbesc germana şi mă simt în străinătate. La Paris sunt acasă.

Rep: V-aţi gândit vreodată să lăsaţi totul aici şi să o luaţi de la zero la Paris?

M-am gândit să las totul şi să plec, dar nu am energia şi nervii să o iau de la zero. Am trei fete şi este destul de complicat. Ele sunt destul de ataşate de tot ce înseamnă cultură anglo-saxonă şi este greu să vii cu o astfel de propunere şi nu am bani să mă mut la Paris. Şi dacă i-aş avea, cred că m-aş plia eu pe nevoile lor. Dacă am avea posibilitatea să alegem un oraş, cu siguranţă ele ar alege Londra şi odată cu ele aş alege şi eu acelaşi lucru. Londra, ca oraş, este pentru milionari, pentru oameni care moştenesc proprietăţi acolo, nici în glumă nu mă pot gândi. Este suficient să te uiţi la preţurile chiriilor şi spun totul. În realitate, nu ştiu dacă aş putea pleca de aici. Am făcut şcoala la Geneva, am stat patru ani în Elveţia şi m-am întors. Aşa cum este, cu înjurături, cu mizerie, cu o clasă politică complet debilă, există şi oameni mişto, iar pentru acei oameni merită să înghiţi şi toate alea urâte din ţara asta. Slavă Domnului, nu suntem atât de jos, sper să nu ne ducem mai jos de atât, dar cum nu există nicio limită, nici nu ştim unde vom ajunge, ce pot genera deciziile proaspăt luate de către clasa politică. Nu ştim ce mutaţii vor provoca în interiorul societăţii, este foarte greu de zis şi nu ştiu dacă avem atâta rezistenţă şi înţelepciune încât să nu ne lăsăm transformaţi în monştri. Riscul de a ne transforma în monştri este foarte mare, pentru că deciziile acestea nu înseamnă doar intervenţii în viaţa individului, în felul în care el trebuie să-şi reconsidere veniturile, să-şi regândească poziţia socială, să-şi redistribuie energia. Deciziile acestea provoacă transformări în planul conştiinţei individului şi nu ştim ce va deveni ţara asta. Este complicat.

Rep: Cum vi se pare Sinaia?

Mi se pare foarte amestecată. Nu este foarte departe de Bucureşti. Moştenirea este cam aceeaşi. Nu vorbesc de comunism aici. Vorbesc de tot ce înseamnă istoria acestei părţi de lume, Valahia, Regat, cu nuanţe uşor diferite de Moldova, dar destul de diferit atunci când trecem munţii în Ardeal. Cumva, fiecare regiune vine cu moştenirea ei. Valahia vine cu moştenirea asta amestecată, cu influenţe extrem de variate şi rezultatul este cel care se vede. Oraşul arată ca o salată amestecată. Totul este alandala, în toate direcţiile. Pentru mine asta are un oarecare şarm. Problema reală apare doar atunci când vorbim despre oamenii care locuiesc aceste oraşe în formă de salate de boeuf, pentru că aceasta este problema noastră la ora aceasta. Este vorba de felul în care ajungem sau nu să-l integrăm pe celălalt mental. Există un celălalt care nu împărtăşeşte aceleaşi opinii cu noi, care nu are aceleaşi nevoi cu noi, deşi, fundamental, avem aceleaşi nevoi. Atunci apar conflictele pe care le regăsim în vizualul oraşului.

Rep: De ce vă este teamă?

Mi-e teamă de război. Eu nu mă pricep la previziuni. Nu sunt Mama Omida să spun ce, cum, dar cred că deciziile astea pe care le ia actuala clasă politică şi decizile luate în ultimii 20 de ani de clasa politică au dus la o formă foarte particulară de înstrăinare şi de alienare a individului. Doar cei suficient de înţelepţi şi cei cu venituri au reuşit să se protejeze pentru că nu au fost expuşi intervenţiilor brutale în spaţiul privat al individului. Aşa că dacă este să fac o previziune ţinând seama de ce s-a petrecut în ultimii 20 de ani, mai degrabă lucrurile se duc în jos nu în sus. Dar nu se duc în jos linear, ca pe derdeluş, există oscilaţii, există diferite forme de opoziţie, dar sunt din ce în ce mai timide, mai rare. Oamenii sunt din ce în ce mai timoraţi şi pe fondul acesta al lipsei de dialog, deciziile unilaterale luate de clasa politică pică pe un teren ideal pentru ei şi extrem de nefast pentru noi ceilalţi. Neexistând dialog, dezbatere, clasa politică îşi face numărul.

Rep: Ce părere aveţi despre democraţia din România?

Din păcate nu este aşa cum credeam noi. Democraţia se întâmplă, cum spunea domnul Borţun, doar la alegeri. În intervalul dintre alegeri nu este democraţie, este poliarhie. Cei mai mulţi dintre noi, majoritatea covârşitoare se retrage în interiorul propriei familii, în interiorul propriilor ziduri şi de acolo în interiorul propriului cap. Nu există comunicare posibilă, nu există dialog posibil. Există tendinţe, interes pentru dialog, dar este semănat aşa destul de aleatoriu în interiorul comunităţii. Este foarte greu să se nască ceea ce ne lipseşte, solidaritatea.

Rep: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor români?

Nu am răspuns la această întrebare. Mă feresc să dau sfaturi. Mai degrabă povestesc despre experienţa ma. Mă gândesc la fetele mele, eu le povestesc, dar le las să aleagă ele ce cred că este bine şi ce este rău. Nu pot da sfaturi, mi se pare că este o formă de aroganţă foarte perversă, de infatuare şi de sărăcie de fapt. În ceea ce priveşte viitorul lor, sunt persoana cea mai puţin indicată să dau sfaturi. Am fost un elev rău. Nu am făcut scandaluri, nu am bătut profesori, îmi vedeam de ale mele şi aşa am ajuns să fac liceul în şapte ani. Am fost exmatriculat, am fost repetent, le-am făcut pe toate. Am făcut armata la „dilibau”, la munci cu fel de fel de oameni ieşiţi din puşcărie şi şcoli de corecţie, am prins revoluţia în armată. Am plecat din ţară, am făcut şcoala la Geneva, m-a întors în ţară, am încercat să mă integrez, m-am certat cu regizorii din generaţia veche. Am fost tot timpul o gură bogată şi n-am ştiut să tac. Ce pot spune? Faceţi ca mine?! Mai degrabă nu faceţi ca mine, dar şi asta dacă aş spune-o aş minţi. Nu mi-e greu cu mine aşa cum sunt, mai mult decât altora. Lucrurile se complică atunci când refaci puzzle-ul, dacă faci un pas în spate şi încerci să cuprinzi cu mintea viaţa la nivel comunitar şi viaţa personală. Totul este instabil şi nu mai există nimic pe care să te poţi baza, pe care să poţi pune mâna şi să spui „este”. Acest verb ar trebui să fie scos din dicţionar. Este cea mai mare confuzie, pentru că de fapt nimic nu „este”. Verbul a fi este bun doar pentru a imagina fel de fel de ficţiuni, de poveşti cu cap şi coadă, cu feţi frumoşi şi Ilene Cosânzene menite să ne alimenteze utopiile, speranţele şi să ne cimenteze sentimentul că trăim într-o lume care arată aşa. Cel care spune că trăim într-o lume care e aşa este cel puţin suspect, ca să fim drăguţi. În ideea mea este idiot. Nu ştim cum arată lumea, nu ştim cum arată propriul nostru cap, cum arată mintea noastră şi de fiecare dată când ne lovim de perete, de fiecare dată spunem că data viitoare nu o vom mai face. Data viitoare o facem din nou şi nu te înveţi niciodată minte, te învârţi în cerc şi de fiecare dată îţi spui „am învăţat ceva”. Îţi mai apare acelaşi perete şi iarăşi te loveşti de el. Se întâmplă mereu la fel.

SURSA: http://www.expresuldesinaia.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…