Vocea crainicului rostea ultimele cuvinte

ale disertaţiei despre microbi:

„…de aceea trebuie să fim extrem de precauţi,

microbii invizibili şi nenumărabili plutesc în aer,

în apă, se găsesc pe alimente, pe lucruri,

ei sunt pretutindeni unde sunt oameni, plante,

pretutindeni unde este viaţă, aşa că…”

Policarp Resteu, funcţionar la căile ferate,

răsuci butonul radioului ce-i rănea timpanul.

Gestul fiind cam prea brusc, aparatul căzu

de pe măsuţa pe care era aşezat.

Asta-l înfurie şi mai rău.

Îi trase un şut de-i împrăştie măruntaiele pe podea,

se aplecă să-i ridice carcasa golită,

dar se răzgândi imediat,

zicându-şi „Să ştii că şi pe ăsta sunt microbi”.

Îl împinse din nou cu piciorul şi o zbughi afară.

„Trebuie, să aduc pe cineva să şteargă, să spele tot

de când mi-a plecat nevasta, apartamentul acesta

a fost invadat de microbi”.

Căută o femeie, o aduse acasă, îi explică amănunţit

ce avea de făcut, după care intră în baie să se spele.

Văzu nişte muşte ce bâzâiau între pereţii albi…

„Şi astea sunt purtători, aşa zicea ăla la aparat”.

Aţâţat, înşfăcă un prosop şi începu o vânătoare turbată

în spaţiul strâmt al băii.

Câteva muşte se refugiaseră deasupra rezervorului

de la toaleta, hotărât, se sui pe cadă, învârti ştergarul

şi, poc, alunecă în cadă cât era de lung.

Se ridică după un timp, ameţit şi icnind

se privi atent în oglindă,

pe frunte avea o rană sângerândă.

Ieşi în goană din apartament urmărit de privirea uluită

a femeii care se apucase deja de curăţenie.

Ajunse la Circa sanitară,

unde, o soră tinerică, ascultându-i bâlbâiala neinteligibilă,

se apropie să-i facă toaleta plăgii.

Policarp sări, ii puse felceritei palma în piept

şi îi zice precipitat:

„V-aţi spălat pe mâini, să nu puneţi aşa mâna

pe mine, să nu mă atingeţi”.

Fata îl privi intrigată şi, punându-i nervozitatea

pe seama durerii, vru să-şi continue treaba…

„Să nu puneţi mâna pe mine până nu vă dezinfectaţi,

acum, în faţa mea,

toţi sunteţi îmbibaţi de microbi”, continuă amploiatul,

îmbrâncind-o pe biata fată care se retrase încet,

cu gândul să anunţe medicul de gardă.

„Ăsta-i nebun”, îşi zise ea.

Policarp intui primejdia şi o zbughi din cabinet

rătăcind un timp pe străzi.

Urmărit de privirile

suspicioase ale trecătorilor şi, simţindu-şi stomacul

hărţuit de foame, intră într-un restaurant.

Comandă ceva de mâncare, iar când chelnerul aduse

tacâmul şi pâinea, îi studie avid mâinile şi îl întrebă:

„Dumneata îţi speli mâinile înainte de a servi clientul?”

Chelnerul îl privi nedumerit, continuând să aşeze

tacâmurile pe masă fără să răspundă.

Eroul nostru îi împinse cât colo mâinile de pe faţa

de masă, ţipând furios:

„Pleacă du-te şi te spală-te imediat, altfel

nu-ţi permit să mă serveşti!”

Vecinii de la celelalte mese priveau curioşi scena.

Chelnerul îşi ieşi din fire şi-l împunse cu arătătorul

în piept zicându-i răstit:

„Ieşi afară, beţivule, vii aici în stare de ebrietate

şi mai faci şi scandal, acum chem sectoristul”.

Speriat, Policarp Resteu plecă nemâncat, alergă,

alergă… dar foamea nedându-i pace,

intră într-un magazin alimentar de unde cumpără pâine,

salam, brânză şi cu pachetul sub braţ ieşi din magazin.

Nu merse mult şi-l fulgeră un gând

„Pâine, salam, brânză – astea sunt făcute de muncitori,

oameni simpli care nu prea fac caz de igienă”.

Aruncă pachetul într-un coş de gunoi

şi ameţit de foame şi de gândurile negre

ce-i roiau prin minte,

se îndreptă cu paşi nesiguri spre casă.

Aici plăti femeii care îşi terminase treaba

şi se întinse în pat, gemând obosit.

Foamea îl chinuia acerb.

După un timp se sculă, se duse la frigider,

îi privi sceptic interiorul,

şi-i trânti la loc uşa, gata s-o rupă din balamale.

Se aşeză din nou în pat, cu lacrimi în ochi…

„O, Doamne totul este incert, murdar, infectat…

ce să mă fac, ce să mă fac, Doamne?!”

Şi chinuit, epuizat, adormi imediat.

Se trezi după miezul nopţii,

lac de sudoare, cuprins parcă de febră.

Visase şi se făcea că microbii, care în visul lui luaseră

forme de monştri hidoşi, imenşi,

dansau în jurul lui cântând:

„Eu sunt virusul dizenteriei şi am să-ţi fac praf

şi pulbere intestinele”

„Eu, al hepatitei şi am să-ţi distrug ficatul!”

„Eu, al tuberculozei şi am să-ţi găuresc plămânii!”…

Policarp sări ca ars din pat.

Foamea cruntă ce-l chinuia îl dădu în sete:

„O să fierb nişte apă şi o s-o răcesc în frigider,

dar în ce, vasele spălate de femeia aceea precis sunt pline

de microbii de pe mâinile ei de ţărancă ignorantă”.

Căută o cutie cu chibrituri,

aprinse în fugă aragazul şi puse pe el

un cazan mare, plin ochi cu apă.

Când îl văzu clocotind, aproape opărindu-se,

vărsă apa peste vasele îngrămădite în chiuvetă

mai răsturnă peste ele şi o cutie de dero

şi cu o cârpă curată începu să frece cratiţe,

linguri, oale… nu ierta nimic.

Terminând cu vasele din bucătărie,

veni rândul lenjeriei şi al hainelor.

Goli şifonierul, sertarele toate, trase carpetele

de pe pereţi, adună covoarele de pe duşumea

şi, dezbrăcându-se până la piele, cum l-a făcut mă-sa,

grămădi totul în mijlocul casei.

Dădu drumul la robinete şi începu să arunce sodă

şi apă fiartă peste tot acest talmeş-balmeş textil.

Spărgând turbata noapte.

zorile îl găsiră pe neobositul Policarp

mutând, spălând, frecând,…

Vecinii treziţi de zgomot, văzând apa ce năvălea

pe sub uşa învăluită în aburi a amploiatului,

intrară peste el şi încercară să-l liniştească.

Dar el nu vedea, nu auzea, gol puşcă,

spăla întruna.

Cineva dădu un telefon.

Nu după mult timp, se auzi sirena Salvării.

Câţiva inşi îl luară, mai mult pe sus,

învelit într-un cearşaf

şi se îndreptară spre ambulanţă.

Ud, murdar, opărit, cu privirea rătăcită,

purtând încă în mâini o cârpă şi o bucată de săpun,

fu împins în maşina ce demară imediat.

Un timp vecinii putură urmări duba ce se îndepărta

şi pe al cărei geam pe jumătate vopsit,

se vedea o mână frecând-l de zor cu o cârpă…

—————————

*Din volumul ,,Revelații”

Braşov 1985