Vânătoarea de ciuperci e un joc foarte plăcut, însă nu prea m-am îndeletnicit cu el. Ducky moştenise patima mamei, iar fiica mea, Elisabeta, la rândul ei, a dus mai departe această tradiţie; e în stare să petreacă ceasuri întregi în căutarea lor.

Nu ştiu ce ce, eram cam neîndemânatică în găsirea lor, ceea ce mă umilea foarte mult. Nu izbuteam s-aduc decât două, trei, pe lângă duzinele lui Ducky şi aceasta mi se părea o foarte dureroasă înfrângere, înfrângere pe care ceilalţi mă făceau s-o resimt pe deplin. Vreau să re­amintesc o scenă tragicomică, în legătură cu vânătorile de ciuperci care însă s-a întâmplat la Coburg, nu la Balmoral.

Mama avea un prieten diplomat, numit contele Lamsdorff: era un tânăr extrem de distins palid, blond şi frumos, afară din cale de cuviincios şi cu apucături aproape feminine.

Noi, copiii, nu ştiam dacă ne plăcea sau ne displăcea contele Lamsdorff. Era adesea musafir în casa noastră, dar bunăcuviinţa lui nu se încălzea niciodată destul încât să semene a veselie.

Într-o zi ne duseserăm cu toţii la cules de ciuperci, într-o pădurice binecunoscută ca potri­vită pentru acest sport. Contele Lamsdorff, elegant şi peste fire de corect, chiar şi pădurice, fusese şi el înscris în rândurile culegătorilor de ciuperci.

Toată lumea găsise o mulţime, afară de mine, care păream că n-am ochi în cap. Era tocmai ca la Paşte când se caută ouăle roşii prin iarbă şi eu, una, parcă îmi pierdusem deodată vederea. Când şi când, se adunau laolaltă culegătorii din diferite colţuri ale pădurii şi-şi arătau unul altuia descoperirile; numai coşuleţul meu era totdeauna gol. Încetul cu încetul, se înteţea în mine ciuda, dar putui până la un timp să-mi ascund dezamăgirea, sub un zâmbet silit. Toată lumea începea să mă necăjească, neştiind că ajunseserăm la capătul răbdării şi mă simţeam adânc umilită.

În sfârşit, se dădu semnalul de încheiere a culesului şi toţi se strânseră la un loc pentru a cerceta cât adunase fiecare. Mie îmi mersese rău; nu aveam nimic de arătat şi iar începură să mă necăjească. Contele Lamsdorff, care avu­sese mult noroc, adăugă câteva cuvinte de glumă curtenitoare la ironia de pe faţa celorlalţi.

Aceasta însă îmi păru că întrecea măsura! Cuvintele lui, nevinovate, făcură să dea pe dinafară paharul amărăciunii şi, spre groaza mamei şi încremeneala surorilor mele, izbucnii în plâns ca o proastă mică ce eram.

Indignare din toate părţile.

Ba, chiar reuşii să rostesc câteva cuvinte de grea mustrare, pe care le azvârlii în faţa mult-ruşinatului conte, ajuns, în ochii mei, nu ştiu de ce, capul tuturor răutăţilor. Mi se pare chiar că am fost aspră cu dânsul, căci nu mai eram stăpână pe mine.

Mama, cu marea ei îndemânare, încercă să treacă cu vederea tulburarea nesăbuită ce pricinuisem. Musafirul, cu totul zăpăcit, plin de remuşcare, rosti cuvinte de cea mai smerită căinţă, dar eu mă îndărătnicisem, în nesocotita mea purtare de copil jignit.

La urma urmei, mama, luându-mă pe umeri, mă împinse spre mult-umilitul musafir:

„Va, ma chere, embrasse le Comte, et que tout soit oublie!” „Embrasse le Comte!” Sărută-l!

Încremeneală.

Nu era nici văr, nici unchi! Nu era decât un domn ceremonios până la intimitate, cu obraji palizi şi păr şi mai palid, şi mult prea politicos pentru a fi privit ca prieten – să-l sărut! Rămăsesem mută.

Haide, copila mea, nu mai face atâtea mofturi!

Şi, iată-mă, având ca martori întreaga pădure şi pe surorile mele cu gurile căscate, însă pline de milă, nevoită să sărut pe acel domn palid şi neasemuit de corect, care, aproape tot atât de sfios ca mine, îşi scoase pălăria (ah, cât de bine îmi aduc aminte cum şi-a scos pălăria), pentru a fi la înălţimea acestei scene de împăcare.

Dar a fost oare împăcare? Ah, aici e întrebarea. Fusese o întâmplare nemaiauzită, dar era oare împăcare?

Mi se pare că, din acea zi, bietul conte Lamsdorff îmi rămase în amintire ca un spin în carne şi, de câte ori mai veni în gazdă la noi, şederea lui fu un chin pentru nebunatica fetiţă care nu mai putu niciodată să uite că, într-o zi, sub privirea tuturor pomilor din lume, fusese nevoită să îl sărute. Un domn de o politeţe fără seamăn, care nu era nici unchi, nici văr…

SURSA: http://www.jurnalul.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri interne

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…