Vezi AICI "Partea IV-a"

*******

CAPITOLUL I

Meschinării în labirintul vieţii

[…]

– Doamna avocat, că veni vorba de promisiuni…, cum să vă spun, am promis că dacă mă ajutaţi, voi face tot posibilul să vă dau şi eu ceva, a îngăimat biata femeie cu voce stinsă, în şoaptă abia auzită, privind în jos.

– Hm, da… mai vorbim noi despre asta… Nu ai tu de unde să-mi dai mie. În plus, ai trecut prin atâtea probleme, că nici nu…

– Doamna avocată, am serviciu. Nu câştig mult… Doi privatizaţi la care ţin numai evidenţa primară… Mă gândeam că mai am de la mama mamei mele…

– Oi avea… bănuiesc eu ce. Mi-ar trebui ceva pentru doamna judecător, şi-a schimbat doamna avocat poziţia anunţată doar cu un minut înainte. E femeie judecătorul de azi, că am uitat să-ţi spun… Bine, mai vorbim, am zis! Văd că nu au terminat primul caz. Mai spune-mi ceva. Spune-mi de momentul în care a început să se poarte urât. De la ce anume a început necazul. Lasă celelalte elemente şi întâmplări, te rog! a îndemnat-o avocata imediat după ce a reapărut în uşa prin care intrase într-o încăpere să-şi îmbrace roba cuartă, proaspăt călcată. „Nu că aş avea nevoie de ele, dar să-i dau impresia că mă interesez pentru a-i putea susţine cauza şi a-i obţine ceea ce, oricum, judecătoarea va hotărî, presupun… Iar în direcţia cealaltă, dacă e vorba de moşteniri, e altceva. Nu dă din banii munciţi de ea şi nici copii nu are… Să vedem cum decurge acţiunea… E foarte adevărat că m-a mişcat tot ce mi-a povestit. Îmi pare rău de ea. Sincer. Nu doresc nimănui să i se-ntâmple aşa ceva. Nici la mine nu curge… Pică! Uneori pică prea puţin ori deloc…” medita ea, în timp ce încerca să-şi schimbe atitudinea.

Simţea că lumea, în general, o privea cu mai mult respect atunci când poartă acest veşmânt oficial.
Părul blond, tenul deschis şi baveţica albă contrastau puternic cu acel negru al robei ce-i conferea purtătoarei un plus de prestanţă. Părea mult mai sobră şi mai înaltă. Expresia feţei se schimbase radical. Devenise mai aspră.

Cel puţin aşa a văzut-o Violeta în acel moment, îmbrăcată. S-a pierdut puţin şi a privit-o din nou cu teamă. Nu părea hotărâtă să mai vorbească.

– Hai, spune! Îmi stă aşa de urât în robă, încât nu mai vorbeşti cu mine? a întrebat-o doamna avocat, încercând să pară mai apropiată, mai prietenoasă.

– … Nu… nu vă gândiţi în felu’ acesta! Sunteţi frumoasă…! Ştiţi, în primăvara anului trecut, bărbatu’ meu a venit mai repede decât a anunţat. A venit fără cadouri pentru mine. A adus numai pentru ai lui. Când am rămas singuri în cameră, s-a repezit la mine şi m-a luat de păr, ţipând: „Să pleci, fă, împuţito, să pleci de la mine, f…i gura mă-tii de curvă! Să pleci în neamu’ tău, că este mulţi şi proşti, f…i neamu’-n cur! Te-ai regulat de la 10 ani, că ţi-a plăcut fă, curva dracu’, băga-mi-aş picioarele în morţii mă-tii! Te-a mâncat rău în trup, hai? M-ai înşelat făăăăă, mânca-ţi-aş coliva cu morţii mă-tii! Te-ai făcut de poveste în cârciumile spaniole, tuta dracu’!” … Mi-e ruşine să vă spun în ce fel m-a mai înjurat şi cum mi-a vorbit… Am întrebat de ce mă ceartă fără vină. M-a lovit imediat peste gură. Cu dosul palmei mi-a dat. De mai multe ori. Îmi curgea sânge din gingii şi din buze, îmi curgea şi din nas, mă lovea mereu peste faţă. Ţipa la mine ca să-i spun cine-i românu’ care m-a tăvălit prima oară…

Tânăra femeie a început să plângă. Încet, în suspine înfundate. Se ştergea la ochi cu gesturi mecanice şi nervoase. Amintirile o zdrobeau sufleteşte. Părea că simte şi acum duritatea loviturilor şi greutatea acuzelor nefondate. A continuat să vorbească aşa de încet şi cu întreruperi, încât femeia în robă s-a apropiat de ea la nicio palmă distanţă pentru a o auzi, după ce a privit în jur să observe dacă cineva le ascultă. În acel moment l-a văzut intrând în sala de judecată pe avocatul acuzării. Înalt şi suplu, purtând semeţ roba şi privind de sus pe cei doi jandarmi care l-au salutat cu respect, nu vedea pe nimeni.

– Stai, nu mai vorbi! a şoptit ea imperativ, strângând-o pe Violeta de cot pentru a o atenţiona. Am să merg în sală… Să văd ce pot aranja cu doamna judecător. Să intri şi tu la trei-patru minute după mine. Te aşezi pe o bancă. Te ridici când îţi auzi numele şi spui „prezent”. După aceea vii lângă mine, acolo unde ai să mă vezi, mai în faţă… Nu vorbeşti decât dacă doamna judecător  îţi adresează ţie direct vreo întrebare, deşi este aproape exclus să facă asta. Eu voi vorbi în numele tău… Ne-am înţeles?

– Da, doamnă! a îngăimat Violeta cu voce stinsă.
Mâinile îi tremurau şi avea senzaţia că nu-şi mai simte picioarele. S-a sprijinit cu o mână de zid şi a rămas cu privirea aţintită către uşă, deşi nu vedea nimic acolo şi nici altundeva. Număra în gând, ca să-şi dea seama când să intre…

*

… Când a intrat Violeta în sala de şedinţe, Cartuş şi-a îndreptat privirea spre uşă, aşa cum făcea de fiecare dată când aceasta se deschidea. A tresărit şi s-a încordat puternic. Nu o văzuse nici pe stradă de câtva timp. I se părea că e mai frumoasă decât o ştia şi era elegant îmbrăcată. Privirea i s-a îngustat sub sprâncenele încruntate şi amintirile i s-au derulat cu repeziciune pe fondul zbuciumului sufletesc ce-l răvăşea. „Te-ai înţolit, f…i morţii mă-tii! Pentru cine te-mbraci mişto? Ai tu pe cineva. L-oi fi avut de când erai cu mine… Ah, f…i gâtu’ mă-tii, ţi-l tăiam în drum dacă te prindeam! Te-ai dat în bărci de mică… Dacă aflam cine a fost ăla, îl beleam până acu’. Vă beleam pe amândoi. Împuţita aia de româncă n-a zis nume, f…i gura mă-sii de beleaua dracu’ ce-a fost!”, şi-a amintit el, înjurând cu năduf şi gândul i s-a oprit la ziua aceea în care i-a fost dat să audă secretul care i-a stricat liniştea şi căsnicia…

Cartuş a intrat în restaurantul acela micuţ şi cochet doar să lase la bar un colet. Era cald, foarte cald şi a cerut tipului în cauză un pahar cu apă. Până să-l ridice la gură, a auzit vorbă românească într-un separeu. Mai mult din curiozitate decât din dorul de casă ce-l simţea arareori, s-a apropiat şi a tras cu urechea în timp ce sorbea economicos din pahar.

Erau acolo două sau trei femei şi doi bărbaţi. Tineri, după voci şi vocabular. Foarte veseli. Vorbeau tare şi râdeau. Depănau amintiri ori le fabricau. Nu era ceva interesant pentru Cartuş şi, convins că sunt români, s-a hotărât să plece, dar în acel moment i-a auzit râzând de „fierbinţeala” ţigăncilor. Un bărbat povestea şi toţi ceilalţi exclamau la aproape fiecare frază: „Bă, nu fiţi proaste! Pirandele astea sunt mai focoase ca voi, bă… Sunt fierbinţi rău de tot, iei foc între picioarele lor… Aia, bă, nepoata aia a lu’ Barcan Grozavu de la noi… A regulat-o unu’ când avea doar 10 sau 11 ani… Da, bă, mi-a povestit el, ce dracu’… La el în casă, că făcea şmotru pe acolo… Hai, tu, că ţigăncile nu se regulează cu de-ai noştri, nu te prosti!… Băi, dacă spun, ştiu eu precis… A, nu! A fost fată mare, aşa a zis omu’. S-a jurat, ce dracu!… Băi, beat sau nu, a regulat-o şi aia l-a făcut praf, l-a terminat… Da, mă, la vârsta ei… Nu, că am auzit şi eu de treaba asta… Da, s-a măritat după ce a făcut şi liceul, mă, a dracu ţigancă!… Aiurea, tot cu unu’ borât ca ea. Tot ţigan.”…

Nu mai existau dubii. Cartuş putea jura că este vorba de nevasta lui. Ştia că este nepoata Grozavului de care se temea tot municipiul. Era interlopul cel mai cunoscut şi cel mai puternic. S-a abţinut cu greu să nu intre peste ei, să afle mai multe. Se temea. Se temea să nu se lase cu scandal, cu bătaie. Rromii nu erau agreaţi acolo sau cel puţin în zona centrală în care se afla restaurantul cu pricina. Iar românii îi respingeau mai mult decât spaniolii. Gitanii Spaniei sunt cu mult mai civilizaţi decât rromii României…

Simţea cum sângele îi pulsează puternic în tâmple. O durere nelămurită îl strângea puternic în gheare şi avea senzaţia că tot trupul îi tremură şi e gata să se prăbuşească. O durere ce-l năucea şi care s-a transformat în ură şi dorinţă de răzbunare. A cerut tipului care preluase coletul să-i dea băut:

– O sută de votcă sau coniac, baştane, ce ai p’aci! Ceva tare să fie…

– Îmi pare rău… nu pot să te servesc.

– Cum adică? Am bani… Ia! a ripostat Cartuş, scotocind nervos prin buzunare şi trântind câteva bancnote pe tejgheaua lucioasă.

– … Dacă nu aş şti cine te-a trimis aici, te-aş scoate afară în pumni, omule, chiar de a-i cere „pe canga” (în genunchi, n.a.). Ieşi, până nu pun paza pe tine. Ai auzit? Valea, „puxtikoruk” (pătlăgea vânătă, în limba romani, n.a.)!

– Am înţeles, barosane… Nu beau aci. Dă-mi o sticlă şi dispar imediat, a insistat el, privindu-l pieziş pe barmanul care rupea destul de bine româneşte.

Acesta, inflexibil, l-a ţintuit cu privirea, hotărât să-l de afară cu forţa, dar l-a văzut atât de tulburat încât l-a prins mila de el. A luat trei bancnote din cele aruncate pe tejghea şi i-a dat o sticlă ce nu preţuia nici jumătate din valoarea lor. Apoi, clătinându-şi capul a milă şi a dezgust, l-a urmărit cu privirea până a ieşit din local…

Ajuns afară, plin de furie şi cu orgoliul rănit, Cartuş a destupat sticla şi a băut câteva înghiţituri, fără să răsufle, sub privirile dezaprobatoare a câtorva trecători ce-l priveau cu silă. Nu-i păsa lui de asta. Plănuia să-i aştepte pe români, să urmărească una din persoanele rămase singure şi s-o forţeze să-i povestească despre cele auzite, în amănunt. Avea nevoie de date concrete pentru a fi sigur că era vorba de nevasta lui. Zdrenţuit de îndoieli, simţea cum se naşte în el o dorinţa oarbă şi aprigă de răzbunare. Îi tremurau mâinile pe sticlă la fiecare altă înghiţitură şi pândea cu înverşunare, dintr-un loc mai retras, intrarea localului.

Când i-a văzut apărând în cadrul uşii, s-a chircit într-o încordare proprie felinelor sălbatice ce-şi pregătesc atacul. Erau toţi. Doi bărbaţi tineri şi trei adolescente, aşa cum a presupus el după vocile auzite. Din păcate, nu au staţionat în faţa localului şi nu s-au despărţit. Au mers toţi direct în parcarea alăturată. S-au urcat într-o maşină elegantă, modernă, de tipul 4×4, care a demarat imediat în trombă. Supărat că împrejurarea nu i-a fost favorabilă, Cartuş a înjurat cu voce tare, a trântit sticla goală cu forţă în bordura trotuarului şi a scuipat neputincios peste ploaia de cioburi risipite în jur. Îşi rodea unghiile între dinţii îngălbeniţi şi gemea neputincios…

–  Potcovaru Cartuş!

– Prezent! a venit răspunsul, după câteva clipe de ezitare, înăbuşit într-un suspin ce a scăpat involuntar, venit parcă din amintirile ce-l năpădiseră pe cel ce se ridica greoi de pe bancă, încovoiat ca o virgulă, nesigur şi cu privirea rătăcitoare a omului hăituit.

Doar o clipă a privit chipul grefierei de şedinţă care proceda la apelul părţilor şi, imediat, speriat şi nervos, s-a uitat la avocatul său, neştiind ce să facă. S-a reaşezat, buimac şi stângaci, la semnul liniştitor, degajat şi oarecum teatral făcut de acesta cu mâna. Din acel moment, ochii lui au fixat doar podeaua. Încerca să se ascundă privirilor, după cele două persoane aşezate pe banca din faţa lui.

Auzind vocea Violetei, când a răspuns „prezent” cu hotărâre, a avut o tresărire prin care umerii i s-au ridicat şi bărbia i-a coborât mai mult spre piept. A intuit că îl priveşte şi, involuntar, s-a chircit şi mai mult.

Violeta îl văzuse de când a intrat în sală, dar nu s-a manifestat în vreun fel. Pe faţa ei nu se putea citi nimic, deşi simţea cum inima îi bate mai puternic. Şi-a stăpânit foarte bine emoţiile, dar s-a lăsat şi ea pradă amintirilor, pentru puţin timp. Pe cele frumoase, în mare parte, le-a alungat de parcă nu ar fi existat vreodată. Era frământată doar de cele urâte, de cele care i-au adus necazuri, au umilit-o şi au înrăit-o. „Murdar şi jigărit ca acu nu te-am văzut vreodată, omule! Erai chipeş când te-am cunoscut… Hm! Nu te mai spală nici mă-ta în lipsa servitoarei ce ţi-am fost. Parcă ai intrat la apă, nenorocitule! Ce trufaş erai când mă călcai în picioare, bestie ordinară! O să te ajungă blestemele mele, fir-ai al dracu’ cu tot neamu’ tău! Şi pe tine şi pe ăla de m-a pângărit, mânca-v-ar viermii de jigodii să vă mănânce! Nu m-au atins alţii… Nu am mai putut să mă las mângâiată de mână de bărbat. Nu am mai avut linişte. Nopţile mele au fost albe. Ar ajunge lacrimile mele să vă înece pe amândoi. M-am dat ţie ca să scap de coşmar… Ţi-am fost credincioasă… La ce mi-a folosit?”…

– Aveţi cuvântul, domnule avocat!

Vocea tineri judecătoare i-a întrerupt Violetei şirul gândurilor. A privit-o pe aceasta şi a fost impresionată de liniştea şi blândeţea ce-i luminau chipul frumos. Era tânără. Nu trecuse de 35 de ani.

Avocatul îşi susţinea pledoaria cu tonalităţi multiple, bine alese fiecărui moment şi cu gesturi largi, teatrale. Braţul drept i se ridica măsurat şi se îndrepta spre clientul său ori spre fosta soţie a acestuia, pentru a da greutate cuvintelor şi argumentelor. O privea fugar pe preşedinta instanţei de judecată, cu mult respect, subliniat uneori prin înclinarea elegantă a trupului în direcţia acesteia. Invoca principii de drept şi făcea cu uşurinţă trimitere corectă la diferite articole din lege. Foarte abil, a canalizat atenţia pe dreptul soţului asupra tuturor bunurilor comune realizate în timpul căsătoriei, înşirând o serie de argumente, susţinând şi solicitând instanţei admiterea unei hotărâri imediate în acest sens…

Spre surprinderea tuturor, avocata a folosit o voce uniformă, egală, pe tot parcursul pledoariei sale, fără a ieşi din cuprinsul şi sensul articolelor de lege referitoare la cazul în speţă. Nu a apelat la gestică şi nici la acuze pentru a-şi susţine punctul de vedere. A argumentat logic imposibilitatea împărţirii bunurilor sub aspect fizic şi necesitatea ca acestea să rămână în proprietatea exclusivă a clientei sale, cerând instanţei să hotărască valoarea despăgubirii în cazul unei hotărâri favorabile.

– Doamna judecător, vă rog să-mi permiteţi, punctual şi foarte pe scurt, a atrage atenţia stimatului meu coleg şi insist a înţelege şi domnia sa că un computer ori o sobă de teracotă nu se pot împărţi fiecare în două jumătăţi pentru a mulţumi părţile pe care le susţinem şi le apărăm. Clientul domniei sale nu ştie să lucreze cu acel computer, pe când clienta mea îl foloseşte, efectiv, pentru a-şi câştiga pâinea zilnică. Pe de altă parte, la ce i-ar folosi fostului soţ anexele audio, atâta timp cât nu ştie ce este computerul? În acelaşi fel se pune în discuţie şi frigiderul. Nu poate lua unul din clienţi doar congelatorul şi celălalt restul corpului acestuia! Clienta mea este stabilă la domiciliul comunicat, în vreme ce clientul stimatului meu coleg este un fel de navetist între ţări şi locuinţe în care nu are un domiciliu stabil… Cu permisiunea dumneavoastră, onorată instanţă, fac precizarea că o sobă de teracotă nu se poate demonta fără pierderi materiale şi este cât se poate de evident, pentru oricine, că nu se mai poate reinstala din componentele obţinute. În plus, vă rog să reţineţi că au fost procurate de ambii soţi în timpul căsătoriei, dar putem face dovada, prin martor, că aceştia nu au avut contribuţii egale. Clienta mea a suportat cu mult peste valoarea sumei infime pe care fostul soţ a pus-o la dispoziţie…

Violeta asculta atentă tot ce se vorbea, stând în picioare, la un pas înapoia avocatei sale, aproape fără să clipească. Din tot ce înţelegea, era satisfăcută şi se bucura că este reprezentată de ea. Avusese destule emoţii şi intrase în panică auzind şi înţelegând destul de bine cererea formulată de celălalt avocat. „Dar nu are dreptate! Bunurile se împart…. De ce să ia el totul? Eu am muncit mai mult ca el şi mi-au dat şi părinţii bani să iau calculatoru’… Doamne, ce bine zice doamna asta! Nici nu credeam. La început a fost aşa… nemiloasă, nici nu mă asculta. Merită, săraca de ea, pupa-i-aş mâna, să-i dau ceva de la bunica…”.

Se ruga, în gând, să aibă câştig de cauză şi să se dea o hotărâre definitivă la finalul acelei şedinţe.

La fel gândea şi Cartuş despre avocatul său şi îl admira pentru detaşarea totală manifestată în susţinerea cauzei sale, chiar dacă nu înţelegea el nici jumătate din ce auzise. „Bă, e dat dracu’ ăsta, mânca-i-aş p…a lui de damblagiu! Auzi cum vorbeşte! Nici aia… femeia aia, judecător, n-are curaj să-l întrerupă… E clar că i-a dat banii ăia, mânca-l-aş! Aha, nu s-a lăudat degeaba gagiu’…”.

Mai apoi, când judecătoarea a început un fel de carusel al întrebărilor cu cei doi avocaţi, încercând să înţeleagă şi să îmbrace în haina legii susţinerile lor ori să le risipească cu uşurinţă, dat fiind faptul că depăşeau măsura acelei haine, ambii clienţi au intrat în panică, fiecare din motivele lui. Chiar şi cele 12-14 persoane prezente în sală, străine de cauza aflată în discuţie, auzind vocea fermă a judecătoarei cum se înăspreşte la un moment dat adresându-i-se avocatului, au tresărit şi au rămas stupefiate.

– Domnule avocat, v-am ascultat pledoaria cu multă atenţie şi îngăduinţă. Resping cu hotărâre argumentele dumneavoastră! În mare parte, ele nu se înscriu în prevederile legale şi nici chiar în principiile de drept invocate. Şi, în consecinţă, resping solicitarea făcută! Vă reamintesc, foştii soţi au drepturi egale asupra bunurilor şi valorilor acumulate în timpul căsătoriei… De aici pornind, vom verifica în amănunt aportul fiecăruia dintre ei şi celelalte elemente ori criterii menite a ne conduce la pronunţarea unei hotărâri drepte, corecte, sub aspect legal şi uman…

– Dar, vă rog, doamna judecător, permiteţi să aduc…

– Domnule avocat, aţi avut cuvântul şi nu v-am întrerupt. Veţi avea posibilitatea de a vorbi după audierea martorului propus de partea adversă şi pe care l-am admis, l-a întrerupt la rândul său judecătoarea pe avocat, privindu-l calmă, dar severă în atitudine şi voce.

Sala întreagă a fost învăluită de o linişte totală, nefirească. Orice gest, cât de mic, era făcut cu încetinitorul. Avocata privea cu mulţumire şi simpatie la judecătoare, în timp ce pe ea o privea avocatul, încruntat, mânios şi ranchiunos…

… Involuntar, satisfăcută de felul în care se derulau dezbaterile, Violeta a întors capul înapoi, către sală, simţind cum o pătrunde privirea sfredelitoare a lui Cartuş. S-a cutremurat de ura ce a citit-o în ochii ce-o fixau pe sub sprâncenele încruntate, gata să o sfâşie. O privea pieziş şi îşi rodea unghiile cu dinţii, stăpânindu-şi cu greutate furia. Simţea că pierde teren. Dar ea nu s-a manifestat în vreun fel. Doar un zâmbet imperceptibil i-a apărut în colţul gurii în timp ce-şi întorcea încet capul spre uşa prin care tocmai intrase martorul propus de femeie.

– Sunteţi rudă cu această femeie care v-a chemat ca martor? l-a întrebat judecătoarea pe omul ce tremura încă de la strigarea din uşă, făcută pe numele lui.

–  Eu… eu nu, doamnă… n-avem rudenie. Eu o cunosc, da’ mai mult cunosc pe ăia de-au făcut-o…, a încercat el să explice în timp ce-şi privea mâinile pe care le răsucea şi le freca una de alta în încercarea disperată de a se linişti.

Era un bărbat trecut de cinzeci de ani, sărăcăcios îmbrăcat, dar curat, mai puţin oacheş decât Violeta, scund şi voinic, deşi, destul de vizibil, adus de spate. Arunca priviri furişe spre cele două femei de la masa din faţa sa, îmbrăcate în robă, de parcă erau din altă lume.

– Puneţi mâna dreaptă pe biblie şi repetaţi după mine, vă rog…

– Ba io nu, mânca-v-aş ochii! Că n-am io treabă cu…

– Bine, să înţeleg că nu sunteţi creştin ortodox… În ce credinţă aţi fost crescut? Mergeţi la biserică vreodată? a întrebat judecătoarea pentru a fi sigură că înţelege corect refuzul martorului de a jura pe Biblie.

– Ba io, nu! Noi credem în legea noastră, doamnă… pupa-v-aş ochii!

– Bine, nu-i nimic. Uitaţi-vă la mine şi repetaţi ceea ce spun eu, cu voce tare: „Jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu”. Fără să puneţi mâna pe biblie. Puteţi jura în acest fel după credinţa dumneavoastră, da?

– Da, aşa da… că n-am ce să mint, mânca-v-aş…

– Bine, bine, nu-mi mai mâncaţi nimic şi ziceţi tare după mine, s-a manifestat puţin nervoasă ori cu răbdarea prea încercată, pentru prima oară, judecătoarea, după care a rostit acea frază, aproape silabisind, pentru ca martorul s-o înţeleagă şi să repete corect.

După aproape zece minute de întrebări, urmate de răspunsuri destul de clare în conţinut, dar obţinute cu greu, dat fiind vocabularul sărăcăcios al martorului şi teama acestuia generată din simplul fapt că se găsea pentru prima oară în viaţa lui în faţa unei instanţe de judecată, preşedinta completului a înţeles ceea ce a dorit. Era clar că mama Violetei a apelat la serviciile martorului pentru a transporta cu căruţa frigiderul şi computerul, cu toate anexele sale audio-video, de la magazin la domiciliu. La magazin a văzut cu ochii lui că mama fetei a dat suma de zece milioane lei pentru a întregi suma necesară plăţii şi a achitat şi transportul, în valoare de 150 de mii de lei.

– Dar despre o sobă de teracotă, făcută pe vremea în care cei doi erau soţ şi soţie, ştiţi dumneavoastră ceva? a mai întrebat judecătoarea, privind martorul cu multă atenţie. Unde a fost făcută şi în ce împrejurări, am dori să mărturisiţi cinstit, a adăugat ea imediat. Vă aduceţi aminte?

– … Păi, de ce să nu ţin minte, doamnă, mânca-v-aş ochii matale, că eu am cărat cărămida! Eu, cu calu’ meu… A cumpărat-o din comuna Grădinari şi am adus-o la oraş, acasă…

– Cine a cumpărat-o, numitul Potcovaru Cartuş, fostul soţ al…?…

– Ha, ha! Ce vorbiţi acolo matale, mânca-v-aş… ăla era dincolo, prin ţări străine, în toamna aia… Acu doi ani, doamna prezident, săru’ mâna matale! a întrerupt-o martorul pe judecătoare, scuturându-se parcă de toată teama manifestată până în acel moment. A cumpărat-o Zoreaua cu Gică… ei doi, adicătelea părinţii ei, fata aia de acolo, a precizat el imediat, întorcându-se şi arătând cu mâna spre Violeta.

Avocaţii nu au avut de pus întrebări martorului. Doamna zâmbea reţinut, mulţumită de declaraţia făcută de bărbat, în timp ce partea adversă privea peretele din faţa sa, peste umerii judecătoarei, mimând nepăsarea şi superioritatea. „Nu mă las până nu obţin o parte. O să vedeţi voi cine râde la urmă!”, exclama el în gând, cu năduf, aşteptând răbdător şi iritat să aibă din nou cuvântul după audierea martorului…

– Vă rog să semnaţi declaraţia. Puteţi rămâne în sală dacă vreţi, l-a invitat judecătoarea pe martor. Domnul avocat nu se opune, a adăugat ea imediat, privindu-l pe acesta cu evidentă tentă de umor.

– … Io? Io nu rămân, de ce să rămân? Io am treabă, doamna prezident, mânca-v-aş sufleţelu’, că am guri multe acasă… Da’ cum să semnez io… că n-am carte! Aha… da! Unde pui degetu’, coniţă, mânca-ţi-aş ochişorii, ici?

După ce a „semnat” declaraţia pe care o scosese grefiera din imprimantă, martorul a ieşit din sală, urmărit de privirea ameninţătoare a lui Cartuş. „Ne întâlnim noi, f…i morţii mă-tii de boşorog! Ţi-arăt eu ţie!” Nu s-a aşteptat să aibă cineva curaj să vorbească public în defavoarea lui. Ştia că tot ce spusese îi diminua şansele de a câştiga precum vorbise cu avocatul. Atâta lucru a înţeles şi el.

– Domnule avocat, a reluat preşedinta completului de judecată dezbaterile, aţi cerut ulterior a se dispune şi cu privire la situaţia autoturismului. Martorul nu a avut cunoştinţă de felul în care a fost cumpărat. Aveţi ceva nou de adăugat?

– Onorată instanţă, cererea şi documentele depuse sunt suficient de concludente. Mulţumindu-vă pentru atenţia acordată, revin asupra propunerii făcute şi susţinute argumentat, anterior. Referitor la autoturism, nu am nimic de adăugat, fiind convins că aţi studiat situaţia cu binecunoscuta dumneavoastră competenţă profesională pentru care v-am apreciat şi vă admir…

– Da, da… doamna avocat, vă rog, aveţi cuvântul!

– Onorată instanţă, doamna preşedintă, având în vedere şi luând în consideraţie prevederile legale, cât şi declaraţiile aflate în dosarul cauzei şi ale martorului audiat, resping din nou solicitarea stimatului meu coleg şi ridic pretenţii, în numele clientei mele, la autoturismul…

– Doamna avocat, mă văd obligată să vă întrerup pentru a vă reaminti că acel autoturism a fost cumpărat de numitul Potcovaru Cartuş înainte de căsătorie. Sunteţi de acord? a întrerupt-o judecătoarea, privind-o destul de surprinsă şi uşor iritată.

– Da, doamna preşedintă, dar am adus dovezi care arată, fără dubii, că în acel timp clienta mea se afla în relaţia de concubinaj cu numitul Cartuş Potcovaru. Locuia împreună cu familia acestuia, iar veniturile ei, atât cât erau la acea vreme, se vărsau în bugetul acestei familii, a replicat avocata cu siguranţa pe care a alimentat-o poziţia tranşantă a judecătoarei până la acel moment.

– Mda, atâta doar că eu insist şi aşa se va menţiona în scris, că autoturismul a fost procurat înainte de căsătorie. Ca atare, nu face parte din masa bunurilor comune supuse partajului, a precizat judecătoarea cu fermitate, privind-o contrariată pe avocată.

– … Vă rog, doamna preşedintă! Sunt norme europene pe care nu le putem ignora… Concubinii au participat în comun la obţinerea bunurilor, aşa cum procedează doi soţi. Nu este nicio diferenţă…

– Mă surprindeţi, doamna avocat! Dacă insistaţi atât de mult, poftim! Menţionăm că autoturismul a fost achiziţionat în timpul concubinajului. Ceea ce, în legislaţia noastră actuală, repet: actuală, se socoteşte ca fiind în afara căsătoriei… Sunteţi de acord cu suma propusă de domnul avocat în cazul celorlalte bunuri?

– … Nu, nu sunt de acord… Douăzeci de milioane înseamnă aproape tot costul acestora. Vă rog să-mi permiteţi a reaminti că o mare sumă de bani a fost asigurată de părinţii clientei mele. Vă rog să apreciaţi acest aspect, doamna preşedintă, astfel ca decizia dumneavoastră să nu depăşească suma de maxim zece milioane…

– Domnule avocat, care este poziţia dumneavoastră? Acceptaţi suma oferită?

– În niciun caz, doamna preşedintă! Eu am adus şi am…

– Da, cunosc, domnule avocat, nu este necesar să repet toate cele expuse deja, l-a întrerupt judecătoarea, destul de calmă, dar cu multă hotărâre în voce şi privire. Din moment ce nu aţi reuşit să vă puneţi de acord şi nu acceptaţi să ajungeţi la înţelegere nici aici, ne vom întâlni la următorul termen… în ziua de trei noiembrie, anul curent. Aveţi posibilitatea de a aduce orice fel de probe, pentru a vă susţine cauza, în termenele legale. Vă mulţumesc!                                                            Avocaţii au mai încercat să intervină. Aveau unele obiecţii ori nedumeriri. Nu li s-a mai permis. Ultimul cuvânt l-a avut preşedinta instanţei şi nu a revenit asupra celor exprimate cu suficientă claritate…

Mai puţin clară era decizia exprimată şi ceea ce presupunea ea în viitor pentru cei doi în cauză, ca părţi în procesul de partaj. Violeta era plină de speranţă. Era mulţumită şi, în acelaşi timp, alarmată. Nu ştia şi nu putea intui ce eforturi şi rezultate presupune acel „următor termen” fixat de judecătoare.

Când se îndrepta spre uşă, neintenţionat, sub forţa unui impuls necunoscut ori sub privirea insistentă şi plină de ură a lui Cartuş, s-a oprit la un pas în faţa lui şi l-a privit. Faţa i-a rămas imobilă. Ochii au vorbit, mărindu-se în prima clipă şi îngustând privirea în următoarea. I s-a părut că este mult mai scund, oricum, faţă de ea, că e neîngrijit, murdar, sărăcăcios îmbrăcat şi mai duşmănos decât în acele momente urâte pe care ea încerca cu disperare să le dea uitării. A citit ura din privirea lui şi i-a rezistat fără să clipească.

„Nu mă poţi atinge, urâţenia pământului! Flăcările iadului să te mănânce pentru câtă bătaie mi-ai dat, pocitania dracu’ ce eşti! Mergi la baia comunală şi te curăţeşte. Îţi pute gura de mizerie şi ură, animalule!

Prinsă uşor de cot de mâna avocatei, care o împingea cu blândeţe spre uşa deschisă, Violeta a întors încet capul, dreaptă, mândră şi dispreţuitoare, depărtându-se cu paşi egali, părând a fi calmă şi indiferentă.

Cartuş clocotea de ură, aşa cum l-a simţit fosta nevastă, neputându-se manifesta prin cuvinte ori gesturi. Era sigur că va pierde acele lucruri şi avea teamă că vor fi probleme şi cu autoturismul. Dar, mai mult, o ura pentru ceea ce auzise despre ea. „Cu câţi te-ai întins înaintea mea, f…i neamu’ mă-tii de târfă?! M-ai înşelat tot timpu’. M-ai îmbrobodit… Aflu eu de la ăla, dau eu peste el odată şi odată, f…i morţii mă-sii şi p-ai mă-tii! O să-i dau bani boului de avocat şi nu-ţi las nimic, curva dracu’, să te-nvăţ minte! Să nu te uiţi tu aşa la mine…” se înfuria şi mai rău Cartuş, privind-o cum se depărtează.

A ieşit ultimul din sală, adus de spate, scotocindu-se prin buzunare după ţigări. Coborând cele două-trei trepte din capătul holului, a ajuns direct în stradă şi l-a căutat cu privirea pe avocatul său. L-a văzut la colţul clădirii din faţă. Dezbrăcase roba şi o purta pe braţ. A observat semnul discret făcut de el şi l-a urmat, la mică distanţă, spre ulicioara pe care stătuseră de vorbă mai devreme. Era nelămurit şi furios. Trăgea cu sete din ţigară şi scuipa pe caldarâm, numărându-şi paşii pentru a se calma.  Încerca să hotărască ce să-i promită avocatului ca să-i câştige procesul. Ajungând la locul în care acesta se oprise să-l aştepte, evitând să-l privească în ochi, a încercat să-l intimideze:

– Domne advocat, eu nu mai dau nimic dacă la…

– Băi gagiule, nu vorbi prostii! l-a întrerupt Eugen Cruceru, privindu-l autoritar.  N-am timp acum, dar tu chiar nu ai văzut că am câştigat turismul pentru tine? Ce vrei mai mult?

– Păi, să iau bani pe ălea, barosane… 20 milioane, cum am vorbit, că io nu…

– Aha, ce deştept eşti tu, băi! Uiţi câte milioane face turismul pe care eu ţi-l garantez gratis? Vrei să-i dai ei jumate din sumă ca despăgubire?

– Nu, băga-mi-aş p…a să-mi bag! Io nu…

– Băi! Mâine vii să discutăm. Te gândeşti la cinci sute de euro şi batem palma. Îţi asigur turismul şi vreo zece milioane în plus. Dacă nu vrei, caută-ţi alt avocat şi-o să vezi tu că dai de zece ori mai mult, a şuierat avocatul printre dinţi, privindu-l ameninţător în ochi câteva secunde, după care s-a întors pe loc şi a plecat grăbit.

Cartuş a rămas încremenit câteva clipe. A scos nervos altă ţigară şi s-a înecat cu primul fum tras adânc în piept. A frecat caldarâmul cu pantofu-i scofâlcit până a terminat ţigara şi a plecat în direcţie opusă, înjurând şi blestemând…

În acest timp Violeta şi avocata discutau liniştite în biroul acesteia. După multe mulţumiri ce-au curs şir de la Judecătorie până aici, biata femeie promitea să aducă câţiva galbeni din salba bunicii. Nu avea bani să-i ofere.

– Doamna avocată, mă jur pe părinţii mei că n-am de unde să fac rost de bani! Până în noiembrie trebuie să strâng să dau nenorocitului, că văd că nu se poate altfel…

– Până atunci mai este timp să vorbim. Poate reuşesc să obţin o sumă mai mică, la proces. Turismul nu. Ai văzut că doamna judecător mi-a…

– Da, am văzut! Se cunoaşte că i-aţi promis ceva… Aduc mâine dimineaţă trei galbeni. Da’ mai rămân numai doi pentru sufleţelu’ dumneavoastră. N-am mai mulţi…

– Ştii ce? Du-te matale acasă liniştită. Văd eu cum mă descurc cu doamna… Hai, du-te! Aduci doar doi când poţi şi gata tot, a hotărât doamna avocat, împingând-o pe Violeta spre uşă cu blândeţe, zâmbindu-i larg, complice.

Ajunsă pe pragul uşii, Violeta i-a prins mâna şi a sărutat-o de câteva ori până să se dezmeticească avocata şi s-o retragă. Apoi a plecat fericită pe ulicioara unde ştia că este o biserică mare. A intrat şi a aprins trei lumânări, rugându-se pentru iertarea ei şi pentru sănătatea avocatei. A zăbovit cu privirea pe icoanele vechi de pe pereţi şi a hotărât să se roage la fiecare. Nu ştia cum se procedează A îngenuncheat, stingherită de privirile femeii de la care cumpărase lumânările, s-a închinat şi a început să înşire faptele de care se simţea vinovată, rugându-se pentru luminarea gândurilor şi sufletului. La o altă icoană s-a rugat pentru aşezarea viitorului ei, pentru salariu bun şi viaţă liniştită…

***

Marian MALCIU

Vezi AICI partea a VI-a

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…