Vezi AICI "Partea VIII-a"

*******

CAPITOLUL II

Pasiuni ucigătoare

[…]

Trei zile, la aceeaşi oră, era în autoturism aproape de firma la care a văzut-o pe fată intrând. S-a întâmplat ca, dat fiind volumul de muncă specific la acea dată a anului, Violeta să lucreze la sediul firmei, pentru că, de regulă lua documentele acasă, atât de aici cât şi de la cealaltă firmă, la care avea mai puţine evidenţe de ţinut. A urmărit-o atent. Pleca în jur de ora opt seara. Se ducea acasă de fiecare dată. Intra într-un magazin de pâine, în aceeaşi clădire cu brutăria, unde era program non stop, apoi nu se mai oprea până la  domiciliul cunoscut atât de bine şi de el. Mişu rămânea apoi în zona blocului, atent la intrarea pe scara Violetei. Bănuia că, după ce lasă pâinea ori după ce mănâncă, pleacă de acasă. „Nu se poate ca la vârsta ei şi la felul în care arată, femeia asta să n-aibă o legătură! Trebuie să ştiu cu cine şi unde se întâlneşte”, presupunea el încântat de felul în care gândeşte, fără a observa umbra căzută pe spatele maşinii sale şi fără să fi simţit privirea plină de ură ale fiinţei ce trecuse ca o nălucă şi dispăruse în semiîntunericului serii.

Staţiona mai mult de o jumătate de oră în fiecare seară şi se retrăgea nemulţumit că a pierdut timpul aiurea. Pe de altă parte, se bucura că femeia urmărită nu pleacă, semn că nu are obligaţii de genul la care gândea el şi n-o întâmpină nimeni. Se întorcea pe acelaşi traseu şi examina atent toate detaliile din teren. Cunoştea unde sunt zone aglomerate, unde nu sunt strada ori aleile dintre blocuri bine luminate şi a reţinut toate locurile în care nimic nu schimba înfăţişarea de la o zi la alta.

S-a hotărât să-şi pună planul în aplicare a patra zi, care urma să fie vineri. „E numai bine, că nu cred să muncească şi sâmbăta sau duminica. Dacă acceptă cu vorbă bună, o duc la conac. Stăm acolo până luni sau…cât o putea ea. Rămâne de văzut. Am s-o iau cu vorbe frumoase, că-mi amintesc cum se pierde de repede… O să-mi vină mai uşor acum. Am experienţă, iar ea este femeie bine, deci îi plac expresiile galante. E frumoasă rău, f…i mama ei de ţigancă! La aşa femeie îţi vin cuvintele repede, că-i faci complimente pe bune, nu în mod gratuit…”.

În seara zilei de vineri, nerăbdător şi puţin nervos din cauza unei emoţii pe care nu şi-o putea explica, a ajuns în zona firmei în cauză mai devreme. Şi-a luat covrigi şi o sticlă de „Prigat” cu pulpă de mandarine şi s-a aşezat comod în maşină, pe bancheta din spate. Asculta muzică şi ronţăia covrigi în timp ce supraveghea uşile de la intrare în corpul principal al clădirii. La câteva minute după ora opt seara a văzut-o pe Violeta ieşind. Avea o poşetă în mâna dreaptă şi o pungă de plastic în cealaltă. Ca de obicei, a mers pe trotuar fără a privi înapoi şi s-a oprit la magazinul de pâine. După două intersecţii, Mişu a accelerat şi s-a deplasat până dincolo de scuarul pe care urma să-l traverseze fata. A oprit maşina, a coborât şi s-a îndreptat în sens opus, pe acelaşi trotuar pe care urma să apară ea. Era o zonă aproape pustie la acea oră…

O fixa pe sub sprâncene pe măsură ce se apropia de ea pentru a-i examina reacţia când îl va recunoaşte. Ea l-a observat când între ei mai erau doar vreo zece paşi. A tresărit vizibil şi a privit imediat în jur cu intenţia de a se opri ori de a traversa strada. Până să se hotărască, Mişu a ajuns foarte aproape, s-a oprit şi a exclamat ca şi când doar în acel moment o văzuse, desfăcându-şi braţele larg, în semn de mare şi plăcută surpriză.:

– Oho, ce minune! Cred că nu mă înşel, stimată doamnă… eşti chiar Violeta, nu?

Ca şi când nu l-ar fi auzit, privind în pământ, ea a mărit pasul şi a încercat să-l ocolească, ferindu-se să-i atingă braţul. El a fandat scurt şi a prins-o de antebraţ, reţinând-o cu forţa.

– Frumoasa mea, sunt eu, Mişu! Nu mă recunoşti? a întrebat-o, apropiindu-se strâns de ea. Hai, ridică-ţi ochii şi priveşte-mă! Sunt prietenul tău…

– Domnule, nu vă cunosc şi luaţi mâna de pe mine, i-a răspuns Violeta, încercând să scape din strânsoare. Vreţi să ţip să vină Poliţia? a ameninţat ea, nereuşind să scape şi simţind înverşunarea lui în a o ţine pe loc.

– Stai cuminte, măi fată, că nu-ţi fac nimic rău. Vreau să vorbesc cu tine, atâta doar, i-a răspuns el privind în jur. Uite, mergem împreună şi vorbim puţin. Te rog frumos, Violeta, a continuat el să-i vorbească, suficient de tare ca să audă cei doi bărbaţi ce se apropiau, privindu-i curioşi, că-i spune pe nume, eliberându-i braţul chiar în acel moment.

Ea nu a răspuns. Şi-a tras mâna, în care ţinea punga de plastic cu cele două pâini cumpărate şi câteva dosare, părând că intenţionează să lovească pentru a se apăra. Nu a făcut asta. L-a fulgerat cu privirea plină de ură şi a plecat, speriată şi nervoasă, cu paşi repezi. Mişu s-a ţinut aproape, rugând-o să-l asculte. În două-trei minute i-a vorbit de întâlnire, plimbare şi dragoste la conac. Fata nu s-a oprit din mers, nu a întors capul şi nu a vorbit nimic.

Observând că strada e aproape pustie, s-a repezit şi a prins-o iar de braţ. Ea s-a întors furioasă şi l-a îmbrâncit.

– Ce vrei, băi, nenorocitule, fir-ar mă-ta a dracului de împuţit? Ce vrei băi, că mor cu tine de gât! Ptiu, dispari din faţa mea, fir-ai al dracului cu neamu’ tău cu tot!! a ripostat Violeta strigând tare şi s-a aplecat imediat să ridice o piatră pe care a văzut-o la marginea bordurii.

Mişu a rămas încremenit, surprins şi dezarmat de atitudinea şi cuvintele ei. La orice se aştepta, dar la o aşa reacţie violentă nu s-ar fi putut gândi. Nu ştia ce să spună.

– Un pas de mai faci şi m-atingi, îţi crăp capu-n două, turbatu’ dracului ce eşti! Ai auzit, nenorocitule? l-a ameninţat ea, încurajată de momentul lui de ezitare şi de apropierea unui grup de tineri.

Observând şi el că nu mai sunt singuri, nu a răspuns şi nu a făcut nici un gest ce putea fi interpretat oricum în acel moment. A plecat strângând din maxilare şi înjurând în gând. A traversat strada după câţiva paşi şi a mers la maşină, pe trotuarul celălalt, urmărind-o pe Violeta cu privirea cum mergea grăbită şi se uita des înapoi. Nu a intenţionat să o urmărească. Avea nevoie de timp să facă alte planuri, încăpăţânându-se s-o aducă în patul lui.

S-a urcat în maşină şi a fumat o ţigară pentru a se linişti. „F…i gura mă-tii de ţigancă! Să mă ameninţi tu pe mine, nu? Ei bine, dacă nu te fac eu să muşti pământul, să nu-mi zici tu pe nume. O să vezi tu, ţigancă împuţită ce eşti!… Ia uite, băi frate, să-mi facă ea mie una ca asta! M-a scos din sărite rău de tot. Trebuie să beau ceva în noaptea asta. Singur? O, nu! Ia să plec eu la conac cu altă ţigancă, să mă răzbun… O iau pe Angelica. Ba nu! Le iau pe amândouă, f…e muma-n cur de japiţe, să mă satur!”

A dat telefon şi, după o jumătate de oră, la locul obişnuit, fetele s-au urcat în maşină vesele, elegante şi învăluite în mirosul plăcut al unui parfum scump. Până la conac s-a risipit complet supărarea lui Mişu şi a dat libertatea însoţitoarelor să aleagă ce vor din frigider, cămară şi pivniţă. Au început bairamul aproape de miezul nopţii şi n-au încetat până sâmbătă noaptea, când el a căzut primul din cauza oboselii şi a consumului de alcool. S-au trezit duminică după orele nouă, mahmuri, înnegriţi de  cearcăne şi muşcături, goi şi înfometaţi.

După ce s-au spălat, au trecut în bucătărie să mănânce. Înfăţişarea acestei încăperi i-a umplut de groază până şi pe ei, cei care începuseră dezmăţul aici, printre farfurii şi pahare, ulcele şi resturi de mâncare. Angelica s-a trezit prima la realitate.

– Ce dracu’ este aici, fraţilor? Parcă au trecut vandalii f…i mama mă-sii de treabă! Hai, fată, să facem puţină ordine! a îndemnat-o pe Jana. Tu ce stai şi te uiţi cruciş? Cum dracu’ vrei să mâncăm aici? l-a repezit pe Mişu, care rămăsese pironit în prag. Pune o zdreanţă pe tine şi nu mai sta în p…a goală, că nu te filmează nimeni, râsu’ pământului! Nu mai am chef de prostii la ora asta.

Jana a izbucnit în râs când l-a privit. Părea aşa de caraghios, încât nu s-a abţinut. Ele erau aproape goale, dar cu bikini arătau cu mult mai bine şi nu erau dizgraţioase ca el. A râs şi cealaltă, dar Mişu a rămas impasibil, privindu-le încruntat până au încetat să râdă.

– Faceţi ceva pe aici şi puneţi masa. O să vină femeia aia să facă pe urmă curat. Vreau să plecăm. Trebuie să mergem la oraş. Am treburi de rezolvat…

– Ha, ha, ha! Să crezi tu asta, amărâtule! După ce mi-ai stricat aranjamentele pentru duminica asta, vrei să mă laşi cu buza umflată?

– Chiar aşa! a intervenit Jana. Ce, nu putem să ne mai distrăm şi azi? Plecăm seara, ca de obicei, e părerea mea şi cred că…

– Gura! a ţipat Mişu mânios. Am zis că plecăm şi asta vom face. E clar, toantelor?

– Băi! S-o faci toantă pe mă-ta, nu pe mine! Auzi? s-a repezit Angelica la el, ameninţându-l cu o furculiţă murdară în mână. Te-ai f…t de te-ai rupt şi acu’ gata, caramba, nu? Nu-ţi mai place de mutrele noastre sau te-ai săturat de p…ă, amărâtule?

– Foarte bine! Nu mai facem nimic, dacă-i vorba pe-aşa, a pus Jana paie pe foc. Mâncăm ceva ca oamenii, ne distrăm un pic… Da’ tu nu mai poţi, prăpădenia pământului ce eşti! Mie să-mi dai banii şi pe ziua asta, că oricum mi-ai stricat-o…

– Băi! F…ă muma-n cur de ţigănci! Eu dau ordine pe aici, nu voi. Gata cu…

– Ba s-o f…i pe mă-ta, bă! Om fi noi din neam de ţigani, dar suntem mai curate ca tine, ordinarule! a izbucnit Angelica, aruncând cu furculiţa în direcţia lui, fără să-l lovească. Uită-te în ce hal arăţi, beţivanule şi pleacă dracu d’aci că-ţi bag aia-n gură să ţi-o astup! N-oi mai vorbi tâmpenii pe urmă…

Văzând-o şi pe Jana că ia în mână un cuţit şi-l priveşte ameninţător, Mişu a ieşit imediat din încăpere înjurând printre dinţi. A revenit, gata îmbrăcat, după o jumătate de oră, timp în care fetele au mâncat, au băut şi acum discutau cele întâmplate. Au tăcut subit la apariţia lui şi-l cercetau curioase. El a aruncat pe masă câteva bancnote mari, s-a aşezat pe un scaun cu ochii după ceva de mâncare şi le-a vorbit calm, cu voce joasă, împăciuitoare:

– Până iau şi eu ceva în gură, mergeţi şi vă îmbrăcaţi. Luaţi banii. Sunt mai mulţi, ca să vă treacă supărarea. Imediat plecăm…

Pe întregul parcurs, până la coborâre, fetele au tăcut. Nu au răspuns nici la două-trei întrebări puse de el. Înainte de a pune piciorul pe caldarâm, între portierele deschise, Angelica a vorbit pentru amândouă:

– A fost ultima distracţie, amărâtule. Să nu îndrăzneşti să ne mai cauţi pe vreuna. Ori te cotonogim noi, ori pun ţiganii pe tine. Cum preferi, f…i gura mă-tii de prost. Porcule!

Încremenit la volan, Mişu a ascultat privindu-i  ochii plini de ură şi dispreţ. Fetele făcuseră câţiva paşi pe trotuar şi el încă se mai uita buimăcit după picioarele lor goale…

*

Începutul de săptămână a surprins plăcut cu prima ploaie de după aproape două luni de secetă. Căzuse dimineaţa, la răsăritul soarelui. Aerul s-a împrospătat şi toată vegetaţia s-a înviorat de parcă se trezea la o nouă viaţă. Oraşul părea mai curat ca de obicei şi oamenii mai vioi. Numai Mişu mergea posomorât, îngândurat, fără să se bucure de prospeţimea florilor şi ciripitul păsărelelor, ce se auzea de prin toţi copacii parcului pe care-l traversa el, imediat după ce ploaia s-a oprit şi primele raze de soare apăreau timide printre norii risipiţi.

La serviciu a vorbit puţin, doar atât cât era necesar, făcând sforţări pentru a-i intra în voie Ramonei şi a nu-l stârni pe Lucian la observaţiile lui sâcâitoare. Nu avea poftă nici de muncă, dar nici de conversaţie. A mers în silă la judecătorie. Ramona Vlădescu avea de apărat drepturile a doi minori rămaşi cu tatăl lor în urma divorţului cauzat de mamă, care plecase să muncească în Italia şi uitase că are o familie în ţară. Descoperise „iubirea vieţii ei” în persoana patronului care o angajase. Nu era mare lucru de demonstrat şi susţinut, totuşi avocata s-a remarcat prin vehemenţă şi cunoaşterea chichiţelor procedurale. Mişu asculta pledoaria ei cu gândul plecat departe. Nu se putea concentra asupra dezbaterilor de acolo. Aştepta nerăbdător să treacă ziua.

A revenit la birou la fel de îngândurat şi tăcut. Avocatul Cenuşe era prea ocupat ca să-l  bage în seamă cu ironiile sale, iar Ramona rămăsese de vorbă cu clientul său în faţa clădirii judecătoriei. A răsfoit şi el câteva hârtii ce aşteptau pe masa de lucru, doar pentru a avea o preocupare. Nu-l interesa nimic legat de serviciu. Plictisit, a ieşit afară să fumeze, ceea ce se întâmpla foarte rar. Privea animaţia străzii fără să vadă nimic. Căuta răspunsuri la întrebări ce nu-i dădeau pace.

„Oare chiar nu m-a recunoscut acum patru zile în birou? Aşa a afirmat „şefa”, dar cine dracului s-o mai creadă şi pe asta? Cum de m-a recunoscut pe trotuar după atâţia ani de zile? Nu m-am schimbat cu nimic? Poate m-a mai văzut prin oraş ori fufele alea, Jana şi Angelica, i-au vorbit despre mine? La conac, alaltăieri, au jurat că nu au discutat nimic cu ea, dar, dacă sunt rude, chiar mai îndepărtate, să le cred pe astea? Dorindu-le compania, m-am depărtat de prietenii mei… Oare cum a interpretat Doru sau Gogu dispariţia mea din decor? Le-aş cere sprijinul în chestiunea aia, dar n-am încredere în ei. Ăştia şi-au luat munca în serios. Nu mai ştiu să se distreze. Ori s-au însurat?! Nu ţin minte să-i fi întrebat…”

– Hei! Ţi s-au înecat vapoarele, domnule Diaconescu?

Întrebarea Ramonei l-a surprins şi a tresărit vizibil. Ea a început să râdă. Era veselă şi-l privea curioasă, oarecum nedumerită de atitudinea lui din acea zi.

– Vapoarele? Nu, doamna avocat, nu s-a întâmplat nimic deosebit… Nu mă simt bine deloc, a bâiguit el, încercând să-şi imprime pe faţă cea mai grea suferinţă posibilă. Cred că am mâncat ceva alterat ori mai ştiu eu ce naiba îmi provoacă nişte crampe groaznice…!?

– Doamne fereşte! Se poate întâmpla oricui. Credeam că eşti supărat de ceva. Ştii, azi nu avem nimic important de rezolvat… Nu ar fi bine să mergi la medicul de familie? Nu mai e mult şi terminăm ziua de lucru. Ce zici?

– Ce să zic? Dacă mă învoiţi, sărut mâinile! Cred că aşa o să fac…. Dumneavoastră aveţi întotdeauna dreptate, şefa…

– Iar cu apelativul acesta? Te rog frumos să scoţi cuvântul din vocabularul tău. Hai, închide-ţi sertarele şi mergi la medic! l-a îndemnat Ramona, mult mai blândă ca de obicei, în timp ce trecea pragul uşii deschisă larg de Mişu.

Odată ajuns în stradă, acesta s-a debarasat de schimonoseala ce-o dăduse chipului său şi aproape că-i venea să izbucnească în râs amintindu-şi de grija ce-o manifestase „şefa”, privindu-i suferinţa afişată cu succes. „Proasta dracului! Asta chiar m-a crezut, băi frate! Nu te ştiam aşa miloasă… Ori ai început să mă priveşti altfel. Da, da, da! Toată săptămâna trecută am văzut că te-ai purtat frumos cu mine. Deci, să cred că se poate ceva până la urmă. În fond, eşti şi tu doar o femeie… Cine ştie de unde sare iepurele! E bine că am terminat bâlciul cu ţigăncile”…

După ce s-a odihnit bine, a făcut duş, s-a îmbrăcat şi a ieşit în oraş. A mers să mănânce la un restaurant din zona centrală. Acolo, între două feluri de mâncare şi cu paharul de vin roşu în mână, a luat hotărârea pe care o tot amânase în timpul zilei. „După cum se pare, Violeta nu a lucrat sâmbătă şi duminică, dar azi va munci până spre seară, în mod sigur. N-o mai aştept acolo… E mai bine aproape de casă. Sunt vreo două locuri corespunzătoare, luminate foarte slab şi… poate sparg un bec şi rezolv total chestiunea! Am unde parca maşina, mai la întuneric. De fapt, nu trebuie să mă grăbesc. N-am voie s-o dau în bară de data asta.. Azi şi mâine calculez timpii şi examinez locurile. Deci, azi e luni… miercuri trec la acţiune. Pe urmă, se va obişnui ţigăncuşa cu mine şi-o să-i placă. Am luat destule lecţii de la fufele alea. Le pun în practică şi cu ea… Să merg pe jos? Hm! E mai greu la întoarcere. Dă-i în mă-sa de caralii, că nu mă opresc ei tocmai pe mine! De fapt, la orele serii nu i-am văzut niciodată pe stradă.”

A plecat din restaurant mulţumit de planul pe care-l făcuse, a mers agale să-şi ia maşina şi a ajuns în cartierul Violetei înainte de opt seara. A condus încet, cu motorul la ralanti, pe aleile dintre blocuri, până a găsit locul ce i s-a părut potrivit. A parcat şi a coborât liniştit, ca şi când locuia în acea zonă, grijuliu să nu atragă atenţia cu nimic. A mers vreo două sute de metri, în pas liniştit, ca la plimbare, trăgând din când în când câte un fum din ţigară, foarte atent la toate detaliile locurilor. Îşi privea ceasul, nerăbdător, mimând folosirea telefonului pentru a da impresia unui om preocupat.

N-a avut mult de aşteptat. După vreo jumătate de oră a văzut-o pe Violeta şi s-a retras abil după tomberoanele de gunoi adăpostite de două sălcii pletoase. Noaptea se instaura timid şi era deja puţin întuneric acolo, astfel că se putea ascunde, la nevoie. A urmărit-o de departe până a intrat în scara blocului, apoi a mai aşteptat aproape o jumătate de oră, în maşină. Asculta muzică, satisfăcut. Nici de data asta nu a observat umbra ce a dat târcoale maşinii în întunericul ce începuse să învăluie cartierul. A plecat, cu viteză redusă, după ce a început să plouă…

În seara zilei următoare a procedat identic şi s-a convins că locul ales este cel mai bun pentru punerea în acţiune a planului. Fata a apărut la o diferenţă de doar patru minute. „E foarte bine!”, a exclamat el în gând, frecându-şi mâinile satisfăcut. „Înseamnă că şi mâine va fi aici tot la ora asta. Din locul ăsta te voi lua fără să ai timp să te dezmeticeşti”, a zâmbit el sigur de reuşită, în timp ce umbra se lăsase pe capota din spate şi doi ochi sfredeleau semiîntunericul, fără a fi văzuţi de cineva. Aşa de mulţumit era, că-i venise poftă să petreacă. A luat telefonul şi s-a oprit cu degetul deasupra tastei cu o clipă înainte de a realiza contactul. Numele Angelicăi, apărut pe ecran, i-a amintit de avertismentul acesteia.

A renunţat total la ideea ce-i venise. „Nu! De data asta, în niciun caz. Trebuie să fiu odihnit pentru mâine. Trebuie s-o satisfac pe ea… Iar cu cele două fufe am terminat definitiv. Pot fi periculoase, dă-le în p…a mă-sii de nebune! Găsesc eu altele. Am văzut destule pe stradă. Abia aşteaptă o invitaţie. În plus, mi-a zis Doru că sunt pline barurile de burice şi ţâţe goale”. A pornit motorul şi a ieşit din cartier cu luminile stinse. S-a convins că, cel puţin la acea oră, se poate circula în condiţii de siguranţă, doar cu lămpile de poziţie. S-a intersectat doar cu două taximetre pe tot parcursul, iar pietonii se puteau număra pe degetele unei singure mâini. Satisfăcut de constatările făcute, a demarat în forţă şi a ajuns la apartamentul său  în timp record.

În dimineaţa următoare era unul din cei mai mulţumiţi oameni de pe stradă. A plecat la serviciu pe „scurtătură”, adică prin parcul în care muzica simfonică se întrecea cu trilurile păsărelelor ascunse prin frunziş. Lăsase maşina în parcare, socotind că-i prinde bine mersul pe jos. Nu regreta. Întregul traseu i s-a părut mult mai atrăgător. Avea impresia că nu a văzut niciodată ceea ce observa acum: case, copaci, flori, oameni, animaţie, zâmbete…

Ziua s-a consumat destul de greu pentru Mişu. Nu au fost probleme în afara cadrului obişnuit, dar nerăbdarea sa creştea în intensitate cu fiecare oră în parte. Privea ceasul tot mai des şi evita să converseze cu avocaţii Cenuşe şi Vlădescu ori cu acei clienţi ce intrau în biroul lor pentru diferite probleme. Se limita la strictul necesar, atent să se comporte astfel încât să nu atragă atenţia asupra sa şi a reuşit destul de bine deşi, la sfârşitul programului de lucru, era un pachet de nervi.

Ajuns acasă, s-a dezbrăcat şi a intrat sub duş, dar nici după asta nu s-a simţit mai bine. Tensiunea nervoasă îl obosea şi-l îngrijora în aceeaşi măsură. Dorea un calmant, dar nu ştia ce să ia. Şi-a amintit că există o farmacie foarte aproape, în blocul vecin. A luat la întâmplare un tricou pe el şi a ieşit. A mers până în faţa farmaciei şi s-a răzgândit. „Ce să cer? Să-i explic toantei de-acolo că nu ştiu de ce sunt nervos? Nu! Mai bine merg să beau ceva la… Ba nu! În seara asta trebuie să fiu cu mintea limpede. Beau mai târziu, împreună cu ea”.

S-a întors în apartament, a pornit casetofonul şi s-a lungit pe pat aşa cum era îmbrăcat, în pantaloni şi tricou, cu ochii închişi. Într-un târziu a adormit. S-a trezit speriat din visul în care a alergat mult, hăituit de nişte câini fără păr pe cap, care scoteau pe gură flăcări ce se transformau în bâte care-l loveau peste mâini şi picioare. Era transpirat puternic şi respira sacadat, de parcă ar fi fugit cu adevărat. A oftat uşurat când s-a văzut pe pat, în camera sa luminată uşor de o lumină roşiatică. Şi-a dat seama că soarele a coborât spre asfinţit şi, amintindu-şi de ce plănuise pentru acea seară, a sărit din pat. Ceasul indica ora şapte şi jumătate.

Intrat în panică la gândul că va ajunge prea târziu, s-a îmbrăcat cât a putut de rapid cu pantalonii şi bluza de culoare închisă, aproape neagră, pe care-i aşezase pe un scaun în urmă cu două zile. A agăţat în fugă borseta cu documente şi bani şi a coborât scara, sărind câte trei trepte. A pornit maşina înfrigurat, a plecat în trombă şi tot aşa a condus până în apropierea locului ales. A trecut la mersul în ralanti, a întors maşina şi a oprit-o lângă bordură. Mai erau cinci minute până la ora opt seara.

A coborât, a întredeschis portierele faţă de pe ambele părţi, dând impresia că aeriseşte habitaclul,  a aprins ţigara şi a început să se plimbe încet, de o parte şi alta a maşinii, cu o mână în buzunar şi cu privirea ţintă pe direcţia din care trebuia să se apropie Violeta. Nu ajunsese la zece paşi de maşină când a simţit primele picături pe cap. Surprins, s-a uitat spre cer. Se înnorase pe neaşteptate şi, brusc, a început să plouă aproape torenţial. Până să ajungă la maşină, era ud destul de bine. A scotocit prin portbagaj şi a găsit un prosop. Şi-a şters faţa şi s-a frecat bine pe cap apoi, cu prosopul în mână, a alergat câţiva paşi ca să se adăpostească lângă trunchiul unui copac de pe trotuar.

„Dacă stau în maşină, n-o văd când se apropie. Mă observă când cobor şi fuge. Mai bine stau în ploaie… De fapt, fleşcăiala asta este-n favoarea mea. S-a făcut şi întuneric mai devreme ca de obicei… Ea va merge privind în jos. Se va feri de ploaie. În mod sigur. Nu cred că va opri un taxi. Ei vin numai la comandă prin dispecerat. Asta-i ora când trebuie să vină, să fie aproape, aici…”, gândea Mişu, în timp ce-şi mai ştergea capul cu prosopul, fără să înceteze a cerceta atent strada cu privirea.

Vântul iscat din nimic aducea ploaia în rafale. Era ca un început de furtună. Nu se vedea la mai mult de 20-30 de paşi, poate nici atât. Încăpăţânat şi nervos, Mişu se făcuse una cu scoarţa copacului ce-i oferea un minim de protecţie. Mai mult îl ferea de vânt. Apa curgea de pe frunze şi crengi. A început să tremure, apoi a tresărit puternic, observând o siluetă ce părea că aleargă prin ploaie pe mijlocul trotuarului. Bluza şi pantalonii se lipiseră de trupul femeii. Cu o mână ţinea deasupra capului o pungă ori un carton muiat de apă, iar în cealaltă avea o altă pungă de plastic ce-i împiedica fuga. Mişu nu putea distinge, dar era sigur, după liniile corpului, că era Violeta. Ajunsă la câţiva paşi de maşină, a recunoscut-o. Împingându-se cu un braţ în copac, s-a avântat şi, din două salturi, a fost în faţa ei.

– Hai în maşină repede! te adăpostesc eu, i-a strigat el, desfăcându-şi braţele lateral.

Femeia s-a oprit speriată, fără glas. Nu văzuse de unde a apărut bărbatul acela şi nu a înţeles ce i-a strigat. L-a recunoscut în momentul în care a ridicat capul şi l-a privit. În aceeaşi clipă el a împins-o brutal spre maşină. A deschis portiera cu o mână, dar cealaltă nu a fost suficient de puternică s-o reţină pe Violeta. Ea a aruncat cartonul ce-i protejase capul şi a ridicat mâna cu punga pentru a-l lovi. Mişu a parat cu antebraţul, a prins-o de mână şi i-a forţat-o prin răsucire până i-a dus-o la spatele trupului încovoiat de durere. Cuprinzând-o cu ambele braţe, a târât-o şi a împins-o din nou spre maşină.

Violeta a reuşit să pună un picior pe pragul portierei deschise şi să reziste. Toată gura i se uscase de teamă şi nu reuşise să scoată vreun sunet. Cu o ultimă sforţare, a ţipat cât a putut de tare:

– Ajutooor! Poliţiaaa! Ajutooor!

– Nu ţipa, tâmpito, f…i gura mă-tii! Intră! a strigat el şi a lovit-o cu pumnul în spate.

Aproape în acelaşi moment a simţit o lovitură puternică în cap şi genunchii i s-au înmuiat. A slăbit strânsoarea şi a încercat să se-ntoarcă. Nu a apucat să vadă cine-i agresorul. O altă lovitură l-a prăvălit pe asfaltul umed. Căzuse cu faţa în sus şi apa de ploaie l-a înviorat puţin, atât cât l-a ajutat să evite al treilea atac. Şi-a îndoit ambele picioare din genunchi şi le-a împins cât a putut de violent între picioarele atacatorului ce se aplecase să-l prindă de gât. Acesta a reuşit să rămână pe picioare după ce a făcut trei paşi în spate, îndoit de mijloc şi urlând.

Femeia era mai îngrozită ca în primele momente. Se retrăsese la spatele maşinii şi,  răzimată de caroserie, cu o mână la gură, privea fără să înţeleagă ce se întâmplă.

Sforţându-se din toate puterile, Mişu a reuşit să se ridice. Împleticit în mers, a făcut un salt spre agresor, dar picioarele nu i-au mai dat forţa de care avea nevoie şi a ajuns doar la picioarele acestuia. A încercat să-l tragă în jos, pentru a-l trânti la pământ. N-a mai apucat. Mai multe lovituri violente cu piciorul, pe ambele părţi ale trupului, l-au ţintuit pe asfalt cu faţa în jos. Nu mai simţea pe unde este lovit. A înţeles doar că mai sunt cel puţin doi agresori care-l loveau cu sălbăticie. Era aproape de starea de leşin. Ploaia îi spăla sângele, care-i curgea din rana produsă de a doua lovitură în cap, risipindu-l în vălurelele de apă ce traversau trotuarul spre rigolă.

Primul atacator l-a prins de păr, încercând să-i ridice capul. Nu a reuşit prea mult, dar i s-a părut că nu mai suflă. A strigat la ceilalţi doi.

– Ajunge, băi! Să judec io pe dom’ şef, f…i morţii mă-sii! Poate n-a dat ortu-popii…

Resimţise puternic lovitura dintre picioare şi încă era îndoit din mijloc. Din poziţia asta, ajutat de ceilalţi, l-a întors pe Mişu cu faţa-n sus. Acesta avea ochii închişi şi părea lipsit de viaţă. Agresorul i-a aplicat peste faţă câteva lovituri scurte, rapide. Mişu a deschis greu ochii şi a gemut adânc. I s-a părut că vede trei siluete aplecate asupra lui. Nu era sigur. A încercat să zică ceva. N-a putut.

– Să te spovedesc io acu’, dom’şef. Să nu mori până nu spui tot, f…i morţii mă-tii cu tot neamu’ tău cu tot! l-a înjurat agresorul, încălecând pieptul celui de jos.  Tu mi-ai f…t mie viaţa, băi, jigodie? Tu, băi? a continuat el şirul întrebărilor, pălmuindu-l din ce în ce mai tare.

Mişu nu a putut zice nimic. Privirea lui era pierdută. Vedea ca prin ceaţă şi nu înţelegea bine ce i se spune. Părea că se sfârşeşte pentru totdeauna.

– Nu vrei? Da’ piranda mea ai vrut-o, ha? Ştii să mă rogi? Încearcă, băi, f…i mormântu’ mă-tii! Zi, băi, ceva! N-auzi?

După alte două palme primite, Mişu a făcut ochii mari, s-a sforţat şi l-a scuipat pe agresor în faţă. Saliva era amestecată cu sânge. A fost singura manifestare de voinţă a celui bătut, care i-a atras o ploaie de lovituri peste picioare din partea celorlalţi doi agresori. Cel scuipat a ridicat pumnul să-i lovească faţa, umilit şi, cu atât mai mult, furios ca o fiară în cuşcă.

Gândul i-a anulat intenţia. A scos de undeva de la spate, de sub curea, un cuţit şi l-a ridicat, strângându-l puternic în pumn, cât a putut de sus.

– Mori, câine! Mori, f…i sfinţii morţilor mă-tii de…

– Nu!… Nu, nu, nu! Nu lovi!, s-a auzit în noapte ţipătul puternic al Violetei.

Era deja la un pas de ei şi a apucat strâns mâna celui hotărât să ucidă. S-a luptat cu el în dorinţa de a-i smulge cuţitul, dar acesta a reuşit s-o trântească la pământ. Ceilalţi doi rămăseseră nemişcaţi. Priveau şi nu ştiau ce să facă.

– Tu ce vrei, fă! Să mori cu el? s-a răstit agresorul la femeia ce se ridicase în genunchi.

– Iartă-l! Spre binele tău, nenorocitule. Intri pe viaţă în puşcărie. Mori acolo, gândeşte-te! l-a rugat Violeta plângând.

– În puşcărie? Eu? Ai vrea tu, f…i gura mă-tii! Vrei să scapi de mine. Vrei să…

– Vreau să te salvez, nenorocitule. Fugi dincolo să ţi se piardă urma. Ai unde. Ăsta e avocat şi te bagă-n puşcărie pe viaţă, n-auzi?

– Bagă pe mă-sa, nu pe mine, dacă vrei să….

Omul a tăcut brusc şi s-a uitat speriat în jur. Nu i se păruse nimic. Sirenele de pe maşinile Poliţiei se auzeau destul de clar şi păreau că sunt foarte aproape. S-a ridicat dintr-o singură mişcare, l-a lovit cu piciorul pe cel de jos şi a strigat la ceilalţi.

– Valea!

Au fugit toţi trei şi au dispărut în ploaie de parcă-i înghiţise pământul. S-a ridicat şi Violeta. Înainte de a fugi, s-a întors şi l-a privit pe Mişu. Îşi ridicase puţin un umăr, cât să poată întoarce capul s-o vadă. Avea ochii înceţoşaţi, dar ea i-a simţit privirea plină de suferinţă şi recunoştinţă. L-a privit cu milă şi a fugit.

O maşină a Poliţiei a oprit de-a curmezişul în faţa ei, la câţiva paşi. A fost somată să rămână pe loc. Alte două maşini opriseră aproape de locul în care zăcea Mişu.

Poliţiştii au coborât precipitaţi şi scotoceau cu privirea împrejurimile. Nici ţipenie de om. Doi dintre ei s-au aplecat asupra victimei găsită la faţa locului.

– Nu-l mişca! a oprit unul din ei gestul colegului care intenţionase să-l ridice pe cel de jos. Curge sânge rău, se pare. Stai să vină salvarea. E pe drum, a precizat el liniştit.

Alţii doi întindeau deja benzi fluorescente ca să izoleze locul producerii evenimentului, în timp ce, la a treia maşină, Violeta răspundea la întrebări.

– Nu ştiu nimic. Nu am văzut… Eu am vrut să-l ajut, că era căzut. Am strigat după ajutor… Da, am văzut doar umbre care fugeau…. Nu ştiu câţi au fost…

A fost adusă lângă victimă, ţinută strâns de braţe, unde cel care părea a fi şef i-a pus aproape aceleaşi întrebări.

– Am mai spus. Nu ştiu cine este omul acesta…. Am vrut să-l ajut… Nu, n-am văzut nimic…. Am ţipat după ajutor şi… Fugeau…. Au fugit încolo, a întins ea un braţ indicând exact direcţia opusă. Da… Cred că au fugit că ţipam eu după ajutor… Or fi fost doi sau mai mulţi… nu ştiu… Cu ploaia asta…. N-am văzut, ce să zic…

Între timp sosise maşina Salvării. L-au analizat câteva clipe, i-au luat pulsul şi l-au urcat pe targă cu multă grijă. „Cred că are oase rupte, atenţie!”, a avertizat unul dintre cei trei sosiţi. Înainte de a-l urca în maşină, poliţistul a intervenit:

– Trăieşte?

– Da, trăieşte. Are pulsul slab. Cred că a pierdut mult sânge.

– Poate vorbi trei secunde?

– Nu se recomandă, dar…

Poliţistul a tras-o pe Violeta lângă el. Victima era cu faţa în sus pe targă. Deschisese ochii şi părea că înţelege ce se petrece în jurul său. O prelată ţinută de trei poliţişti îl apăra de ploaie.

– Domnule, vă rog frumos! Puteţi vorbi ori face semn cu mâna de nu sau da? l-a întrebat poliţistul pe Mişu.

Acesta a clipit din ochi de câteva ori. A oftat adânc, a scos un geamăt şi a rostit slab „da”.

– O cunoaşteţi pe femeia asta? a întrebat poliţistul, împingând-o pe Violeta cât mai aproape, pe direcţia privirii victimei.

– Nu… nu… a răspuns Mişu la fel de încet, privind-o pe femeie cu recunoştinţă.

– Ştiţi cine v-a atacat? Cunoaşteţi cine a fost agresorul?

– … Nu… Nu am văzut nimic… M-au lovit pe la spate…

– Mulţumesc frumos! Luaţi-l şi puneţi-l pe picioare, fraţilor, cât mai repede…. Doamnă, actele dumneavoastră. Nu vă reţinem, dar veţi fi chemată pentru a da o declaraţie scrisă…

***

Marian MALCIU

Vezi AICI partea a X-a

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

4 Comments

  1. pavel

    12 februarie 2012 at 12:28 PM

    Aceasta parte mi s-a parut cheia de bolta a romanului ..Este partea care sustine mesajul pe care autorul il are de transmis.Ar putea sa para ,pentru unii dintre cititori un mesaj colateral ,pentru ca ideea de baza ce strabate continutul e acela prin care se incearca implementarea ideii ca ,indiferent de etnie,pozitie sociala,sex,individul are dreptul la respect si demnitate.
    Eu m-am oprit aici cu intentia de a reliefa un aspect cu mult mai profund pentru mesajul pe care Marian Malciu il are de configurat.
    Este aici vorba despre un precept biblic :Iubirea de aproapele .Pentru ca ,la urma urmelor,ce face Violeta,personajul care a suferit atatea traume? IARTA.Si nu numai ca iarta ,ci determina prin forta exemplului ei sa-l aduca pe Misu,cel care i-a facut ,in fond, raul ,sa o trateze cu respect si recunostinta ,provocand probabil in constiinta lui bantuita de atingerea malefica a raului un intreg proces de consiinta.
    Iata de ce,consider acest roman un semnal de alarma pentru propriile constiinte si chiar e potrivit pentru o analiza cu mult mai aprofundata a subiectului .
    Traim vremuri tulburi ,cu multiple distorsionari in ceea ce priveste ,,modus vivendi”sub toate aspectele:moral,social,politic,cultural,juridic .Si sa incercam a zabovi asupra unor invataturi de la care,probabil, a pornit scriitorul ,el insusi cunoscator al invataturilor crestinesti .
    Mântuitorul ne învaţă: „Să nu staţi împotriva celui rău, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept întoarce-i şi pe celălalt; şi celui ce vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa; şi celui ce te sileşte să mergi cu el un stadiu, mergi cu el două”(Matei 5, 39-41) iar in rugaciunea cea ziditoare, :Tatăl nostru: spunem : „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.
    .Fericit este acela care poate mărturisi împreună cu Sfântul Grigorie al Nyssei: „Doamne, fă cu mine ceea ce fac eu. Eu aș putea să mă răzbun pentru mine, dar nu mă răzbun; nu te răzbuna nici Tu. Eu am uitat răul pe care mi l-a făcut; uită și Tu păcatele mele; eu îl iubesc așa cum îl iubeam mai înainte când nu mă ocăra; iubește-mă și Tu, Doamne, chiar dacă Te-am scârbit cândva pe Tine; poartă-te cu mine așa cum m-a purtat eu cu el; eu am făcut ceea ce mi-ai porunci Tu, fă și Tu ceea ce ai făgăduit: iertați și vi se vor ierta (Luca 6, 37)” (Despre rugăciunea domnească,Cuvântul V).
    ,,Imbracati-va, dar, ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare,
    Ingaduindu-va unii pe altii si iertand unii altora, daca are cineva vreo plangere impotriva cuiva; dupa cum si Hristos v-a iertat voua, asa sa iertati si voi.
    Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii. (Coloseni 3:12-14)

    Cat despre videoclip,foarte bine ales,domnule Mircea Totpal.Cand te nasti,cineva te aduce pe lume si viata e un dar divin insa,poti sa te trezesti la un moment dat ,singur ,atat in viata,cat si in prag de moarte.

  2. Marian Malciu

    12 februarie 2012 at 4:18 PM

    Mă uimeşti, dragă doamnă Pavel, cu intervenţiile tale atât de bine canalizate şi structurate!
    Nu, nu este un mesaj colateral, dar nu-mi aduc aminte dacă altcineva a făcut trimitere la el… În relaţia, deloc favorabilă bietei fete, a existat un ceva pe care ea nu l-a înţeles atunci când s-a întâmplat, dar l-a înţeles mai târziu, după ce experienţa de viaţă a făcut-o matură, i-a dat şi înţelepciune şi puterea de a ierta. De atunci au rămas în ea ceva “urme de dragoste”, pe care nu le-a perceput în ameţeala izvorâtă din întâmplarea neaşteptată, brutală, timpurie şi, poate tocmai de aceea, generatoare de teamă, de panică. Urme de dragoste ce nu au fost în măsură să lichideze ori să îndepărteze impactul moral, trauma psihică, suferinţa, dar care au deschis fereastra spre înţelegere şi uşa spre iertare într-un moment plin de dramatism, care putea să distrugă viaţa printr-o simplă acţiune provocată doar de impulsul răzbunării…
    Sunt de acord că iertarea, în sine, iertarea în sensul biblic, nu poate însemna decât iubirea de aproapele!
    „Din punct de vedere psihologic, iertarea are loc atunci când persoana care a fost jignită îşi poartă singur supărarea şi-l lasă pe celălalt în pace. Supărarea nu poate fi ignorată, negată sau uitată fără ca ea să lase vreo urmă. Ea trebuie rezolvată cu responsabilitate, cu sinceritate, printr-un act decisiv de voinţă. Fie că persoana jignită şi supărată îşi descarcă supărarea asupra celuilalt, fie că ea alege să-şi accepte sentimentele de supărare, să le poarte personal povara, să găsească eliberare prin mărturisire şi rugăciune, şi să lase pe celălalt liber” (David Augsburger)
    Mergând mai departe pe aceeaşi linie şi în acelaşi înţeles, „În orice relaţie, fie de prietenie sau căsătorie, iertarea are loc atunci când dragostea acceptă deliberat jignirile şi loviturile vieţii, fără să dea vina pe vreo altă persoană. Iertarea înseamnă acceptarea celuilalt…”David Augsburger, în „Love and Marriage”)
    Un asemnea gest nu putea să nu-şi pună amprenta chiar pe conştinţa acelui dezmăţat om, martor al forţei pe care iertarea o capătă atunci când este firească, sinceră, dezinteresată, izvorâtă, nu din milă ci din iubire, din iubirea de Dumnnezeu în primul rând… Oricât de rău ar fi un om, oricât de păcătos ar fi el în faţa lumii şi a lui Dumnezeu, are în sufletul său o coardă sensibilă. Descoperind-o şi lucrând pe această coardă, omul în cauză poate fi salvat. Violeta poate că nu a descoperit-o şi nici nu a avut timp să gândească la acest aspect, dar ea a fost pătrunsă de credinţă, de iubirea faţă de Creatorul suprem şi, drept urmare, a avut tăria să ierte pe cel ce i-a creat o mare suferinţă, conştientă fiind că iertarea ei salvează viaţa acestuia, dar şi libertatea celei de a treia persoană aflată pe punctul de a face un alt mare rău…
    Nu întâmplător ea merge, mai târziu, la biserică, mulţumeşte Domnului şi are curajul să meargă mai departe în viaţă, cu seninătate şi suflet curat! Este un alt mesaj pe care nimeni nu l-a remarcat…
    Eu, ca autor, nu pot dezvălui toate intenţiile, pildele ori mesajele, dar aştept ca cititorii să le descopere, să le înţeleagă, să le aplice cândva… Este singura bucurie pe care truda de a scrie mi-o poate da!
    Îţi mulţumesc mult, dragă doamnă, pentru înţelegere, răbdare, apreciere şi pentru intervenţie!
    Cu dragă prietenie şi admiraţie,
    Marian

  3. pavel

    12 februarie 2012 at 4:45 PM

    Ma bucur sa constat ca am putut descifra intentia aceasta ,care de altfel,la o atenta citire,nu are cum sa nu fie receptata.Spuneam si in alt comentariu,daca bine imi aduc aminte,ca un roman poate fi scris ,la nivelul artistic vorbind,exceptional dar care,sa nu aiba un impact atat de puternic sub aspectul mesajului pe care il transmite, a problematicii de reliefat .
    ,,Nu întâmplător ea merge, mai târziu, la biserică, mulţumeşte Domnului şi are curajul să meargă mai departe în viaţă, cu seninătate şi suflet curat! Este un alt mesaj pe care nimeni nu l-a remarcat…”In contextul comentariului meu anterior ,intentia autorului se prefigureaza ,finalul romanului reprezentand tinta catre care deznodamantul se indreapta.
    Am apelat la citatele respective pentru a pune față in față faptele dezvaluite de subiect si intentia autorului de a realiza un profil moral de care e atata nevoie in societatea de astazi.
    Mi-ar place sa cred ca vor mai fi si alte scrieri cu subiecte ardente care sa contribuie prin mesajul lor, la revigorarea unei societati atat de lovite in ceea ce priveste valorile .Astept cu interes ce va urma desi ,imi imaginez ca o carte e ca o nastere si e nevoie de ragaz sa vezi cum lucrurile se aseaza,se limpezesc ,cum,,copilul creste iar parintele acumuleaza experienta si mai mare in cresterea si dezvoltarea lui .

  4. Marian Malciu

    12 februarie 2012 at 10:25 PM

    Ei bine, subiecte ar fi suficiente, doamnă dragă. E plină ţara de izvoare în acest sens, dar… pe cine mai interesează literatura? Cine ia în seamă revolta exprimată de autori necunoscuţi şi nerecunoscuţi ca fiind apţi a scrie, a face literatură, după vârsta de 60 de ani?! A scrie o carte presupune nu efort în sine, ci timp, linişte, alegerea unui subiect pe care ştii să-l instrumentezi pe înţelesul mai multor categorii de oameni, lipsa grijilor ce pot influenţa negativ inspiraţia, sănătate şi siguranţa zilei de mâine, printre altele…
    Mulţumesc pentru încurajare şi eleganta aluzie la nivelul valoric al viitoarei cărţi! Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…