Vezi AICI "Partea VII-a"

*******

CAPITOLUL II

Pasiuni ucigătoare

[…]

Mişu a intrat în birou simulând graba şi supărarea.  A salutat-o atent pe doamna Ramona Vlădescu şi fugitiv, cu indiferenţă exagerată, pe avocatul Lucian Cenuşe. Nu-l agrea deloc pe asociatul Ramonei. În prima zi îi vorbise superior şi distant. Nu putea uita acel dialog.

– Domnule, am înţeles că ai examenele luate, ai referinţe excelente, deşi… se pare că nu ai vechime în muncă, iar aici ai pe doamna, avocat cu experienţă şi bune intenţii. Dacă o asculţi, înveţi meserie. La mine să nu vii cu pretenţii. Nu răspund eu de stagiatura ta. Când lucrez, să fie linişte în încăpere. E firesc, nu?

– Da…. e firesc, a admis Mişu, concentrarea e mai uşoară în linişte. N-am să vă deranjez, domnule!

– „Domnule avocat”! parcă am auzit, nu? Sunt ceva ani care fac diferenţa, domnule Mişu Diaconescu. Raportaţi la vârstă şi la experienţa profesională. Cred că sunt pe puţin 14-15 ani…

– Vă rog să mă scuzaţi, domnule avocat! Nu se va mai întâmpla, l-a întrerupt Mişu, oarecum neinspirat şi vizibil nemulţumit, nervos.

Nu l-a privit atunci în ochi şi nici acum nu a făcut-o. Avea senzaţia că este urmărit atent de privirea acelui domn cu tabieturi respectate cu sfinţenie. Simţea că-i urmăreşte gesturile, dar şi că-i analizează îmbrăcămintea, iar senzaţia în cauză îl deranja foarte mult. A întors spatele biroului de la care domnul Cenuşe, adevărat, îl privea pe sub sprâncene, s-a apropiat de biroul doamnei Ramona, s-a sprijinit cu palmele de el şi i s-a adresat acesteia în şoaptă:

– Doamna avocat, am avut probleme pe traseu. Chestii cu Poliţia rutieră… aiureli de-ale lor, de aceea am ajuns puţin cam târziu şi vă rog…

– Domnule avocat, oricum nu vă cred, aşa că nu insistaţi, i-a răspuns Ramona, tot în şoaptă, dar hotărât, fără urmă de zâmbet ori înţelegere. Am notat deja întârzierea. Doar în două zile nu s-a întâmplat fenomenul acesta care, s-a dovedit deja, vă caracterizează şi, cândva, veţi suporta consecinţele. Puteţi veni mereu aşa ori deloc, a subliniat ea, tăios, cu multă ironie în voce şi privire. Pe mine nu mă interesează, dar la finalul stagiaturii dumneavoastră ştiu ce am de făcut. E clar? În plus, putem renunţa la contractul ori înţelegerea noastră. Nimeni nu mă poate obliga să vă suport atitudinea. Am terminat! Vă rog, luaţi mâinile de pe biroul meu! l-a invitat doamna avocat pe omul ce rămăsese aplecat, rezemat pe mâinile ce-i tremurau a oboseală, surpriză ori supărare, privind-o tot mai buimac pe măsură ce-i vorbea.

„Aşa, aşa! Nu poţi să mă crezi, f…e-n gură, madam avocat! Te-ai făcut a dracului, rău, după cum observ şi nu pot zice nimic. Nu pot riposta. Mă voi răfui eu cândva cu tine, că nu te pot ierta, madam. Dar, trebuie să fac pe smeritul. Vorba aia, să mă fac frate cu dracu’! Deocamdată…”

– Ei, da! Bravos naţiune! Felicitări colega! Mânzul trebuie legat, altfel nu învaţă să tragă-n ham, a întrerupt avocatul Cenuşe gândurile lui Mişu, spărgând liniştea ce cuprinsese întreaga încăpere.

Acesta şi-a retras mâinile cu încetineală exagerată, şi-a îndreptat trupul în acelaşi ritm, privind-o tot timpul, fără să clipească, pe Ramona, inexpresiv, părând a fi calm.

– Vă mulţumesc, doamnă avocat, pentru acest duş rece! Am să ţin minte, vă promit… iar dumneavoastră, domnule avocat, a continuat el, întorcând-se încet şi făcând doi paşi către celălalt birou, sunteţi un coleg pe cinste. Mă scuzaţi! Sunteţi un maestru. Aţi putea fi desăvârşit, dacă v-aţi obişnui să nu mai trageţi cu urechea.

Mulţumit că şi-a păstrat calmul şi a găsit cuvintele ce i se păreau a fi cele mai indicate pentru acel moment delicat, Mişu i-a salutat cu plecăciune, fără a mai vorbi, şi-a îndreptat trupul într-o ţinută plină de aroganţă şi a trecut la biroul său. A ridicat câteva hârtii despre care nu ştia nimic şi s-a cufundat în studiul lor. Nu vedea scrisul. Nici nu-l interesa. Vedea doar chipul plin de satisfacţie al avocatului Cenuşe şi sânii Ramonei, pe care-i surprinsese împingând provocator bluza subţire, în timp ce se aplecase peste birou pentru a-i vorbi şoptit.

Aproape trei săptămâni s-au consumat fără ca Mişu să deranjeze atmosfera de lucru din birou ori din afara acestuia. Între timp rezolvase cu amenajarea apartamentului cumpărat. Plătise bine la firma ce s-a ocupat de asta şi era foarte mulţumit. Se întâlnea în fiecare seară, alternativ, cu Jana şi Angelica. Renunţase la orice întâlnire cu vechii săi prieteni. Cele două femei îl distrau de minune şi nu aveau pretenţia să le scoată în lume, la restaurant ori în alte locuri publice. Intuiau exact care este motivul real şi arareori regretau că au dezvăluit câte ceva din arborele lor genealogic. Se bucurau că el se aprovizionase cu tot ce aveau nevoie, la noul domiciliu. Uneori făcea comandă pentru mâncare şi băutură. Doar la final de săptămână pleca la „conac” cu ambele fete. Acolo, două zile şi două nopţi mâncau, beau şi făceau dragoste în trei, în ritmul muzicii ce se auzea până-n casele vecinilor. Se dezbrăcau la sosire şi se mai îmbrăcau doar duminica seara, când le ducea pe fete în oraş şi rămânea şi el să se odihnească.

A reuşit, în această perioadă de timp să fie conştiincios la serviciu şi chiar să se evidenţieze prin descoperirea şi atragerea a doi clienţi. Erau mulţi avocaţi în municipiu şi multe birouri de avocatură. De regulă, oamenii se interesau şi îi alegeau pe cei cu experienţă, pe cei care-şi făcuseră deja un nume în localitate şi-n zonă. Cei tineri nu prezentau încredere ori erau necunoscuţi.  Mişu mergea, de regulă, să testeze „piaţa” ofertelor când doamna Ramona Vlădescu stătea de vorbă cu clienţii pe holurile ori în vecinătatea judecătoriei. În zona aceea veneau mulţi oameni amărâţi, nevoiţi din foarte multe pricini să apară în procese într-o postură sau alta. El le examina atitudinea generală. Începuse să-i simtă pe cei aflaţi în căutarea de avocat ori de o informaţie, de un birou de copiat acte ori de notariat. Intra în vorbă cu ei, detaşat, părând a nu fi interesat. Îi îndruma unde aveau trebuinţe. Afla despre ce era vorba şi îşi declina identitatea, fără reţineri.

– Înţeleg că aveţi nevoie de un apărător bun. Problema dumneavoastră este foarte greu de descurcat, dar vă recomand biroul de avocatură al doamnei Ramona Vlădescu. Sunt colaboratorul dumneaei, avocat Mişu Diaconescu. Noi am câştigat în toate cauzele pe care le-am avut de soluţionat. Tariful cel mai mic, serviciu de calitate asigurat. Poftiţi, spuneţi-vă păsul! Doar cu noi aveţi şansa să câştigaţi procesul.

Avea, în felul său de a fi şi de a vorbi, un ceva care atrăgea, care inspira încredere, mai ales pentru acele persoane care nu cunoşteau nici un avocat şi nici tertipurile specifice tuturor treptelor ce trebuia călcate în sistemul juridic. Pe cei cu probleme de natură civilă îi atrăgea cu un anumit fel de vorbire, în timp ce pe cei angrenaţi în cauze penale încerca să-i atragă cu alt vocabular, alte gesturi şi priviri, alte prăpăstii create pe moment. Ştia să-i sperie, să arunce nada, pentru ca apoi să-i transforme în clienţi.

Cele două reuşite au avut darul de a schimba ceva în atitudinea „şefei” şi Mişu a ştiut să exploateze momentul. A obţinut libertatea de a iniţia primele acţiuni de cercetare a cauzei în care se lucra. Era mai priceput în cele cu specific penal. Avea convingerea că legile erau bine aşezate. În civil erau mai slab organizate şi existau numeroase hăţişuri create de un anumit haos legislativ. Multe legi noi, peste altele vechi şi neabrogate, pe ici pe acolo. Multe Hotărâri de Guvern, ori Ordonanţe, multe Dispoziţii ale diferitelor ministere ori Regulamente etc. Adevărat, trebuia să-i arate ei totul, să-i documenteze şi să obţină aprobarea de a merge pe un anumit fir în apărarea clientului, chiar dacă, în instanţă, ea era avocatul care-l reprezenta pe acesta.

Cu puţin efort, dar cu multă voinţă, motivat de gândurile ce-i fierbeau minţile în ultimul timp, Mişu a reuşit să creeze impresia că este preocupat numai de problemele profesionale. Nu mai venea obosit ori cu întârziere şi îşi modificase pozitiv atitudinea şi vocabularul. Doar avocatul Cenuşe îl privea lung, plin de îndoială şi, ca de obicei, îl înţepa ori de câte ori avea mingea la fileu. Doamna Vlădescu nu-i lua apărarea, nu intervenea, dar nici nu-l aprecia vreodată în  prezenţa acestuia. Se străduia să instaureze o atmosferă calmă, să poată discuta cu mintea limpede orice cauză în care erau angrenaţi. Iar Mişu se felicita adeseori, în gând, pentru felul în care a ştiut să gestioneze situaţia în favoarea lui.

Îi mergeau toate bine, până în ziua care i-a împrospătat anumite amintiri, care l-au răvăşit. Era cu puţin înainte de prânz. În biroul de avocatură a intrat Violeta. A salutat cu voce tare, „Bună ziua”, înainte de a închide uşa şi s-a îndreptat direct spre doamna Vlădescu, fără să privească o clipă spre vreunul din cei doi bărbaţi pe care, de altfel, nici nu i-a auzit dacă au răspuns ori nu. Avocatul Cenuşe a mormăit ceva în barbă, cu privirea prin paginile unui Cod Penal jerpelit de prea multă folosinţă, în timp ce Mişu îşi consulta agenda telefonică. A ridicat privirea după ce a lăsat telefonul pe birou şi a privit spatele femeii ce vorbea cu avocata Vlădescu. I-a admirat linia şoldurilor scoasă în evidenţă de pantalonii alb-gri mulaţi pe trup şi picioarele drepte, fără vreun cusur în formă şi mărime. Se întreba de ce acea femeie şi-a ales o bluză liliachie largă, dantelată. „Nu i-ar fi stat mai bine o bluză strâmtă? Cred că are ce arăta şi din faţă, nu numai de la spate. E mişto cucoana…!”

Ajuns aici cu gândul, a tras sertarul să caute ceva, dar ochii au rămas lipiţi de trupul acela. A ajuns cu cercetarea mai sus, la capul femeii. „Mamă, ce asemănare! Parcă e părul pirandei, frate! Nu cumva asta este…”. Mişu n-a apucat să-şi termine gândul. Femeia se-ntorsese puţin, îndreptându-şi trupul şi el s-a aplecat peste sertar şi a scos în grabă câteva hârtii pe care a început să le citească, aplecându-se mult peste ele pentru a-şi masca faţa. Era cea la care se gândise. Era Violeta.

Tocmai venise să-i aducă Ramonei Vlădescu ceea ce-i promisese cândva.

– Doamna avocat, eu v-am promis şi mă ţin de cuvânt. Nu se poate să mă refuzaţi… Aşa am convenit, nu? Ori v-aţi gândit şi nu mai vreţi să vă ocupaţi de…

– Nu, nu-i asta, opreşte-te. Vezi şi tu că nu sunt singură în birou, a înclinat Ramona capul pe direcţia celor doi bărbaţi, oarecum mulţumită de prezenţa lor, scuza cea mai nimerită a refuzului său.

Acesta a fost momentul în care fata şi-a răsucit puţin trupul, să poată vedea. Avocatul Cenuşe tocmai se ridica de pe scaun. Celălalt, ascuns după câteva hârtii pe care părea că le citeşte atent, nu se vedea aproape deloc. Violeta i-a privit doar o clipă. Le-a remarcat prezenţa fizică şi atât. Nu dorea să-i vadă cum arată.

– E aşa de simplu, doamnă! Sunt doar doi, a insistat ea imediat, privind-o rugător pe avocată. Păstraţi de la bunica mea, Dumnezeu s-o ierte! I-am pus în batistă. O las pe birou sau, dacă nu vă supăraţi, mergeţi puţin afară cu…

– Am ceva probleme de rezolvat… mă întorc peste vreo oră-două. La revedere! i-a întrerupt avocatul Cenuşe şoaptele insistente.

– Da, sigur că da, domnule avocat, a răspuns Ramona, binevoitoare.

– Colega, nu mergi cu mine, cumva? Doamna are puţină treabă, afară-i cald şi berea-i rece… Ce zici, s-a adresat bărbatul celui ce se făcuse mic în scaunul său, cocoşat, răzimându-şi fruntea pe o mână ce-i ascundea ochii cu totul.

– Cum? A, nu… mulţumesc, domnule avocat, sau… a răspuns Mişu, morocănos, fără să-şi scoată privirea din hârtii.

Era mai mult un mormăit. Cuvintele nu fuseseră înţelese, dar refuzul a fost decriptat corect. Dar brusc, când Lucian Cenuşe ajunsese la uşă, s-a ridicat şi el grăbit, a împins hârtiile pe suprafaţa lucioasă direct în sertar şi s-a repezit spre ieşire cu bărbia în piept, fără nicio vorbă. Avocatul trecuse pragul şi Mişu a pus mâna pe clanţă, răsucind-se cu iuţeală, ca să tragă şi să-nchidă uşa după el. Contrariată de plecarea vijelioasă, neaşteptată după refuzul anterior, Ramona ridicase capul şi se aplecase lateral, să poată vedea dincolo de Violeta, mirându-se că Mişu a ieşit fără să se scuze, să salute, să zică ceva. Instinctiv, s-a întors şi Violeta spre uşă. Cei doi ieşiseră deja. A apucat doar să-l vadă pe Mişu cum trânteşte uşa după el şi-i aruncă o privire scurtă, cât o clipită, pe sub sprâncenele-i încruntate.

– De ce au plecat aşa grăbiţi? I-am deranjat eu, doamna avocată, cu ceva?

– Nu, nu! Stai cuminte, nu e asta. Au înţeles, probabil ceva… Ne-au lăsat singure, dar… tu cunoşti pe vreunul din cei doi avocaţi?

– Eu? De unde, doamnă? L-am mai găsit odată pe cel mai bătrân, adică… mai în vârstă, vream să zic, dar nu-l cunosc pe stradă, nu-l ştiu… Da’ de ce mă întrebaţi asta pe mine?

– … A, nimic. Uite aşa-mi veni mie! „Nu-mi explic atitudinea lui… S-a uitat cu atâta ură la fata asta. Nu cred că mi s-a părut. Poftim, nu era ură, dar nimic a bine nu mi-a spus privirea lui. Nici fuga, că ieşirea lui cam asta înseamnă…”

– Ştiţi, doamnă… acolo, la uşă, mi s-a părut că l-aş cunoaşte pe cel care a ieşit al doilea… Dar nu ştiu, zău, de unde să-l pot cunoaşte eu. Cred că l-am mai văzut pe undeva… Hai să vă dau acum, că nu ne mai…

– Am zis că nu şi aşa rămâne. Te rog mult! Tu ai plătit. Vom vedea la termenul respectiv ce putem obţine, dar să ştii că nu-ţi cer mai mult decât taxa legală…

– Vai, doamna avocată! Aţi fost aşa de bună cu mine! Mă simt datoare, pe ochii mei, doamnă…

– Gata! Am încheiat discuţia. Treci peste două săptămâni ca să-ţi spun ce noutăţi au apărut la dosar. Cred că tu nici nu vei avea nevoie de martori… Ai pe cineva?

– Cum să nu am, doamnă! Noi am fost oameni cinstiţi. Să nu credeţi că toţi ţiganii mint sau fură, doamnă… Mama aşa ne-a învăţat. Şi tata, la fel. Am muncit toţi, fiecare pe unde am putut, dar nu am furat de la nimeni nici când n-aveam ce mânca…

– Ştiu, draga mea. Am înţeles asta… Mai lucrezi?

– Da, cum să nu! Patronul meu mi-a dat un alt om, prieten de-al lui. Ţin evidenţa primară. E mai greu, dar trebuie s-o fac… La închideri de lună şi trimestru stau până târziu să lucrez şi vin acasă abia seara.

Violeta a plecat fericită din biroul de avocatură. Nu pentru că a rămas cu cei doi cocoşei de aur, ci pentru că femeia aceea i-a vorbit prieteneşte, de la egal la egal. Era un ceva care-i făcea bine.

„Doamne Sfinte, să dai numai de bine, Doamne, acestei femei! M-a respectat şi a vorbit frumos cu mine. Nu e toată lumea rea, Doamne! Am fost atât de umilită, de atâtea ori, încă de mică… L-am iertat pe nenorocitul ăla de şi-a bătut joc de mine, chiar dacă de la el mi se trag toate nenorocirile. M-a umilit rău. Şi el şi nenorocitul ăla de ţigan… Hm! Un român şi un ţigan, de aceeaşi teapă. Mi-au distrus copilăria şi tinereţea. De ce au fost aşa câinoşi cu mine, Doamne? Eu îi iert, dar Tu judecă-i, Doamne, că tu poţi! Eu nu pot decât să-mi înghit lacrimile şi să zâmbesc în lume, să nu râdă lumea de mine…”.

Violeta îşi întrerupse pentru o clipă rugăminţile către Domnul pentru că un gând îi străfulgeră cugetul…

”Uf! Nu-mi iese din minte privirea omului ăluia. De unde să-l cunosc eu? A zis doamna că este avocat. La fel ca celălalt care mi-a vorbit urât prima oară, la biroul lor… Nu l-am văzut pe scaun cum arată. Parcă se ascundea. Nu cumva… nu cumva… Doamne! Să ştii că el este… Este nenorocitul care mi-a distrus viitorul. Mă întorc să-i spun doamnei. S-o întreb. Poate că mă înşel… Sper să nu întârzii prea mult”.

Când a păşit în birou, doamna avocat Ramona Vlădescu era adâncită atât de profund în gânduri, încât nici nu a auzit-o intrând. Rezemată cu cotul de faţa lucioasă a biroului, îşi fricţiona uşor fruntea cu degetele lungi şi frumoase ale aceleiaşi mâini. Avea ochii închişi şi căuta încăpăţânată răspunsuri la întrebările ce şi le pusese într-o anumită ordine.

„Nu, în mod sigur fata nu mi-a spus numele lui. Nu, niciodată nu l-a pomenit… Hei! A zis de vreo două-trei ori Mişu! Asta e! Mişu a zis. Până şi eu i-am pronunţat numele acesta când am îndemnat-o să vorbească… Hopa! Aici e misterul. Deci, domnule avocat, de aia ai fugit ca un laş. Te temi să dai ochi cu fata asta. Oare ce ştie el despre ea? S-au mai văzut ori s-au mai întâlnit? De ce s-ar teme, dacă întâmplarea aceea s-a consumat cu mulţi ani în urmă şi nimeni nu a ştiut? Ea nu a reclamat. Părinţii ei nu au cunoscut adevărul… , dar soţul de care a divorţat, cum a aflat? Parcă ştiam ceva. Să caut prin notiţele mele, cred că am notat câte puţin…”

A deschis ochii şi a întins mâna spre sertar, dar s-a oprit blocată. O privea pe Violeta ca pe o stafie, speriată, cu pupilele mărite brusc.

– Ce-i cu tine aici? Când ai intrat? Mă gândeam la tine… Doamne, femeie! Cât de rău m-ai speriat…

– Săru’ mâna, doamnă! Mă iertaţi, doamnă…! N-aţi auzit când am bătut la uşă? Sau… poate că n-am bătut. V-am speriat rău. Doamnă, iertare, doamnă avocată! Vai de mine, numai belele aduc cu mine! Ce să fac acum că…

– Nu faci nimic. Lasă, că trece, a întrerupt Ramona avalanşa părerilor de rău. Ce s-a întâmplat cu tine de te-ai întors? Nu-mi place cum arăţi. Stai acolo pe scaun, să-ţi dau un pahar cu apă, a continuat ea, destul de îngrijorată şi curioasă.

A pus apă în două pahare. Au băut amândouă fără să respire. S-au mai înviorat puţin şi au răsuflat uşurate. Se priveau în ochi şi niciuna nu îndrăznea să vorbească. Fiecare gândea că cealaltă ştie. După o pauză prelungită, în care parcă se auzeau bătăile inimilor, Violeta a deschis gura. A articulat cu greu primele cuvinte. Era speriată.

– Doamna avocată, cred că omu’ acela de aici este el, a reuşit să spună până la urmă. El, nenorocitu’ care… ştiţi dumneavoastră… Când eram eu mică. V-am povestit.

– Păi, nu te-am întrebat? La care din ei te referi?

– Cel tânăr, doamna avocată. Mi-am amintit şi… cred că el este. Nu i-am văzut bine faţa, ştiţi că…

– Dacă nu l-ai văzut la faţă, de ce afirmi că ar fi el? Poate că te înşeli.

– Poate că da, doamnă bună, dar i-am văzut privirea din uşă… Am văzut ochii şi privirea aia de atunci, când am plâns eu. Nu l-am văzut ani de zile, dar privirea aia n-o pot uita, doamna avocată.

– Ei, n-are nimic! A trecut timpul… Cum îl chema pe băiatul acela? Îţi aminteşti?

– Da, cum să-l uit? N-ar mai avea parte de mă-sa de nenorocit ce este! Să-i fie mormântu’…

– Termină cu blestemele! Scuză-mă, dar nu suntem la uşa cortului aici, e clar?

– Da, iertare doamna avocată. Îl chema Mişu, dar nu mai ştiu cum. Nu-mi vine acum în minte… Băiatul coanei Liliana, unde am făcut eu curat. Mişu-l chema, că tot cartieru-i zicea aşa…

– Numai puţin, te rog, a întrerupt-o Ramona, în timp ce scotocea prin sertarele biroului.

A răsfoit o agendă şi, nemulţumită, a trecut cu mişcări repezi la filele prinse ordonat într-un dosar cu şină. Citea în diagonală. La a patra filă s-a oprit şi, după câteva clipe, a ridicat capul. Părea uşor încurcată. O privea pe fată şi nu ştia cum şi ce să-i spună. „ Ce fac acum? Să infirm ori să confirm? Da, aşa este. Cristian şi Liliana sunt părinţii lui. Fata asta nu s-a înşelat. Are memoria figurilor şi a numelor. Cred că e mai bine să ştie adevărul…”, a hotărât Ramona.

– Da, Violeta, ai dreptate. Aşa se numeşte mama acestui Mişu. El lucrează aici. E stagiar de moment, dar tot avocat se cheamă… Vrei să te apere el în proces? Să-i dau să cunoască întreaga cauză?

– Doamne fereşte, doamna avocată! a răspuns fata, sărind de pe scaun odată cu aceste cuvinte, speriată. Nu, nu, nu! Vă rog, săru’ mâna!  Să nu-mi faceţi asta niciodată, se ruga fata în timp ce-şi frângea mâinile şi îşi ştergea lacrimile ce curgeau fierbinţi pe obrazul prin care părea că sângele nu mai circulă.

Au urmat câteva secunde de tăcere prelungită. Ramona i-a întins paharul pe care-l umpluse din nou cu apă şi i-a făcut un semn liniştitor, invitând-o să se reaşeze pe scaun. Îi părea rău că a venit cu acea sugestie. Regreta. O impresiona durerea întipărită pe faţa Violetei. Aceasta scâncea şi suspina, făcând eforturi să-şi oprească plânsul. Apoi a băut din apă şi şi-a şters ultimele lacrimi. După ce a respirat adânc de câteva ori, a întrebat, încordată şi temătoare:

– Dacă lucrează cu dumneavoastră, este obligatoriu să ştie şi el, doamna avocată? Vine în sală la procesul meu, la al doilea termen?

– Nu este obligatoriu. Nu-ţi fie teamă, pentru că nu-l voi lua cu mine la al doilea termen al tău. Nu-i spun nimic…., dar tu ce ai de gând să faci dacă te întâlneşti cu el? E posibil să se întâmple aici, în birou sau pe stradă. Oraşul este mic. Ţi-ai pus problema asta?

–  Nu ştiu ce voi face…. Nu-l cunosc şi gata! Nu-i răspund dacă întreabă ceva. Doamnă, pe Dumnezeul meu, vă jur că nu vreau să am de-a face cu el! Sub nicio formă, doamna mea bună, nu vreau! Nu vreau nici să-l văd. Eu l-am iertat, dar când îl văd îmi vine să-l omor, să-i dau cu ceva-n cap, fir-ar al dracului de nenorocit!

– Bine, bine, calmează-te, te rog! Nu va ştii nimic. Îţi promit că mă voi ţine de cuvânt. Ai mare grijă! Să-mi spui dacă te opreşte vreodată pe stradă. Am eu ac de cojocul lui dacă nu te lasă-n pace! i-a promis Ramona cu toată hotărârea, simţind că-l urăşte şi ea în acel moment pe cel în cauză.

Violeta a plecat mult mai liniştită. Discuţia cu doamna avocat Vlădescu i-a făcut bine. Simţea că s-a scuturat de o grea povară şi se încuraja mult amintindu-şi de promisiunea acesteia. Mergea destul de repede. Avea mult de lucru la sfârşit de semestru. Nu privea în stânga sau în dreapta şi nu auzea zgomotul străzii. Se gândea la cele ce i s-au întâmplat şi, aproape subit, s-a întristat mai mult . O apăsau amintirile, umilinţa şi suferinţa provocată de acel băiat şi, ulterior, de fostul ei soţ. Pe de altă parte, se simţea  împovărată de un anumit sentiment de vinovăţie. Se condamna că  nu a ştiut cum ocoli ori fugi de acele momente neplăcute şi, în aceeaşi măsură, se învinovăţea că a fost de acord să se mărite şi nu a lăsat mai mult timp să treacă de la întâmplarea cu Mişu ori să plece în alt oraş pentru a-şi reface viaţa.

Cu capul plecat, privea asfaltul fierbinte cum aleargă înapoia ei sub paşii mici, dar repezi. Nu l-a observat pe Mişu că se deplasează pe trotuarul opus, în acelaşi sens de mers, discret, cu circa 40-50 de paşi înapoia ei. Acestuia i-a fost greu s-o urmărească până au ajuns în zona centrală a municipiului. Erau puţini pietoni şi vegetaţie săracă. Nu se putea ascunde. Mai apoi, i-a fost mult mai uşor. Era aglomeraţie. S-a apropiat mai mult şi a filat-o până aproape de gară. A văzut unde a intrat şi a reţinut adresa şi înscrisurile de pe firmă.

Semnele de satisfacţie de pe faţa lui au dispărut în momentul în care şi-a adus aminte că trebuia să fie de ceva timp la birou. „ Paştele mamii lui de serviciu! Trebuie să merg la datorie, că nebuna aia mă ia din nou cu ale ei. Tocmai când mergea treaba aşa de bine şi începuse să-i placă cum mă orientez! Maşina e la mama dracu’, departe, timpul trece repede, aşa că o să iau un taxi, altfel… Am văzut o staţie la intersecţia următoare. Da, da, acolo este!”, a exclamat el şi gândurile au poposit pe alte meleaguri mai vesele. Se gândea pe care din cele două fete să o cheme în seara respectivă. „Cred că Jana e mai bună la treaba asta. De fapt… e bună la toate, ţiganca dracului! Mă satisface total, n-am ce zice. Îşi merită banii cu vârf şi-ndesat. În plus, am impresia că s-a lipit bine de mine. Cred că s-a îndrăgostit proasta asta. Hm! Nu-i zic nimic de Violeta, dar trebuie să-mi spună într-un fel sau altul tot ce vreau să ştiu. Îi dau de băut, că-i place şi vorbeşte mult când are ceva la bord. Da, aşa e mai bine. Angela e reţinută, e mai mândră şi atentă rău de tot. Dar, uite că am ajuns! Atent trebuie să fiu şi eu la chestionarul pe care madam avocat cred că mi l-a pregătit…”.

A lăsat şoferului un bacşiş la care acesta nu se aştepta şi a traversat strada cu paşi mici, legănându-şi trupul, deosebit de calm. A intrat ca şi când nimic deosebit nu s-a întâmplat, cu zâmbetul pe buze. Ramona Vlădescu era ocupată cu o clientă. Studia acte de moştenire şi a răspuns la salut doar cu o uşoară înclinare a capului. La cealaltă masă, Lucian Cenuşe dicta o declaraţie pe care un bărbat între două vârste o scria cu încetineală enervantă. Nu l-a văzut pe cel care l-a salutat ori a refuzat să-l vadă. Nu era prima oară când proceda în acest fel. Pe Mişu nu l-a deranjat cu nimic. A zâmbit enigmatic şi s-a bucurat în sinea sa că prezenţa clienţilor îl scuteşte de observaţiile moralizatoare ale Ramonei şi de înţepăturile directe ale lui Lucian. A tras sertarul şi a ales Codul de Procedură Penală să-l studieze şi, mai ales, să facă o bună impresie.

În mai puţin de o oră, în birou au rămas doar el şi Ramona. Avocatul Cenuşe plecase împreună cu clientul său. Mişu frunzărea conştiincios Codul fără să citească nimic. Încerca să ghicească reacţia acesteia şi lucra febril la variantele de apărare. Timpul se scurgea într-o linişte enervantă pentru el şi o privea pe ascuns la intervale tot mai scurte. Femeia scria ceva şi, din când în când, răsfoia mai multe acte normative pe care le înşirase pe birou pentru a se informa din diferite titluri şi articole. Aparent deosebit de preocupată, Ramona se amuza teribil intuind neliniştea ce-l domina pe Mişu. „Să vedem cât te ţine indiferenţa ce-o afişezi. Cred că te aştepţi să te întreb unde ai fost şi de ce ai avut ieşirea aceea nejustificată din birou. Ei bine, n-am s-o fac! O să vorbeşti tu primul. Te cunosc, băiete, şi am aflat ceva care te dezonorează, domnule avocat. Ce ruşine! Să profiţi de inocenţa unei fetiţe lipsită de discernământ e strigător la cer, nesimţitule! Nimic nu-ţi poate justifica comportamentul. Cred că mori de curiozitate să ştii ce a căutat femeia aceea aici, dar sunt hotărâtă să aştept. Eu nu-ţi dau apă la moară”.

Nu a avut mult de aşteptat. După vreun sfert de ceas, Mişu s-a ridicat de la birou şi a început să se plimbe în jurul lui cu paşi rari, măsuraţi, privind chiorâş spre Ramona. O vedea că nu-i acordă nicio atenţie şi aspectul acesta îl irita din ce în ce mai mult. Se enerva că presupunerile sale nu se adeveresc şi nu ştia cum  să procedeze. Avea senzaţia că încăperea este prea mică şi aerul nu este suficient ca să poată respira în voie. Şi-a înfundat mâinile în buzunarele pantalonilor şi s-a oprit în faţa biroului Ramonei, la numai doi paşi.

– Doamna avocat, lucraţi cu o atenţie de invidiat. Aţi dat peste un client „gras” ori cazul în sine este…

– Nici una, nici alta… Toate cazurile sunt importante pentru noi, domnule Diaconescu. Trebuie să ne implicăm total pentru a ne apăra clienţii. Aici… e vorba de obişnuitele încurcături ale familiei în situaţia moştenirii. Nimeni nu ştie când îi vine sfârşitul şi neglijează să facă ordine din timp asupra viitorului bunurilor ce-i aparţin cât este în viaţă…. Aveţi nevoie de ceva? Cu ce vă pot fi de folos? Mai am puţin de lucru.

– A, nu! Nu, doamna avocat… Doar o curiozitate, în afara problemelor de serviciu…

– Păi, e cazul să iau o mică pauză. Am lucrat intens astăzi. Vă ascult cu plăcere, domnule!

– Sper că vă amintiţi… e vorba chiar de ziua aceasta… Aţi avut o clientă ori prietenă, poate, că nu cred să fi fost…

– Aţi uitat, presupun, că eu nu mă întâlnesc cu prietenele decât în afara programului de lucru şi numai în afara biroului. Îmi pare rău. Au fost trei ori patru cliente azi. Despre care este vorba?

-A fost una… nu o cunosc, nu ştiu cine este… Era mai brunetă, aşa ca o ţigancă, dacă vă amintiţi…

– Da, da, da!  Ce anume vreţi să ştiţi despre ea?

– Practic, nu ştiu! Cred că nimic… Îmi părea rău de ea, aşa… că părea a fi frumoasă, dar are probleme.

– Toţi oamenii au probleme de vreun fel ori altul. Asta-i viaţa. Altceva?

– Nimic! Ce să fie altceva? Mi s-a părut că am mai văzut-o pe aici… Tot pentru moştenire şi ea?

– Hm! Ştiţi prea bine că asigurăm toţi clienţii cu privire la…

– Mă scuzaţi, doamna avocat! Credeam că dacă lucrăm împreună…

– Ei, nu mă faceţi să râd, domnule, că nu am dispoziţia necesară! Nu „lucrăm” împreună la toate cazurile. Sunteţi doar stagiar… Clienta mea a dorit confidenţialitate totală. Nici domnul avocat Cenuşe nu cunoaşte despre ce este vorba şi nici nu a întrebat. Are încredere doar în mine şi a dorit să menţioneze asta.

– Da, înţeleg. Vă rog să mă iertaţi! Promit că nu se va mai întâmpla, s-a retras Mişu umilit şi nervos, mimând excelent supunere şi respect. „Rămân să văd dacă nu-i uiţi hârtiile pe aici. Sper să nu le pui sub cheie cum ţi-e obiceiul. A dracului femeie eşti!”.

Ramona jubila în sinea ei şi a trecut la finalizarea lucrului început. Mişu fierbea şi a fost nevoit să reia „studiul” Codului pentru a nu se manifesta altfel. Spera ca ea să plece şi el să scotocească în căutarea hârtiilor la care se gândea. Spre ghinionul lui, doamna Vlădescu a lucrat până la sfârşitul programului, a adunat toate materialele şi le-a introdus în sertarele pe care le-a încuiat şi sigilat. Intuindu-i gândurile şi intenţiile, a făcut toate aceste lucruri cu vădită atenţie, metodic, cu gesturi rare şi sigure, după care i-a urat seară frumoasă. Ea a ieşit ultima şi a conectat sistemul de alarmă.

Mişu i-a mulţumit respectuos şi a plecat pe direcţia opusă celei obişnuite pentru a evita s-o însoţească până la prima intersecţie unde, oricum, drumurile lor se despărţeau. A mers la un restaurant din apropiere pentru a mânca. Acolo a avut linişte şi timpul necesar punerii la punct a planurilor pe care le iniţiase anterior, pe segmente.

Mai târziu, după ce s-a înserat de-a binelea, a invitat-o pe Jana, deşi, potrivit înţelegerii cu fetele, cealaltă era cea care trebuia să-şi ofere serviciile. Aproape de miezul nopţii, după ce s-au tăvălit şi au făcut sex în toate felurile, a tras-o de limbă. A aflat unde lucrează, concret, ea şi Angelica. Băuturile spirtoase de calitate, din care i-a oferit toată seara, au dat rezultate bune. Ştia acum în ce birou munceşte fiecare, ce program de lucru au şi unde anume poate fi găsită Violeta. Şi-a notat adresele într-un carneţel, să nu le uite, după care a expediat-o pe fată, dorind să aibă suficient timp de odihnă.

***

Marian MALCIU

Vezi AICI partea a IX-a

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. Marian Malciu

    11 februarie 2012 at 10:19 AM

    “Dacă ploaia s-ar opri…” am avea o bună zi…, dar ce ne facem cu ninsoarea, până la ploaie?!
    Mulţumesc pentru video, domnule Mihai Mircea Totpal!
    Ca la fiecare episod, este ceva plăcut şi foarte apropiat de tema abordată.
    Weekend plăcut, după nevoi şi dorinţe!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…