Vezi AICI "Partea IX-a"

*******

CAPITOLUL II

Pasiuni ucigătoare

[…]

Poliţiştii i-au mai adresat întrebări, destule, la care ea a dat răspunsuri ambigui. Udă până la piele, tremurând îngrozitor, fie de frig, fie de groaza tirului de întrebări la care nu mai ştia cum să răspundă, Violeta şi-a zărit pe jos, lângă maşină, punga de plastic cu geanta în care avea cartea de identitate şi, pentru o clipă, a avut senzaţia că îşi recapătă echilibrul.

A intrat în casă udă toată, speriată, îngrijorată, cu mintea răvăşită şi sufletul sfâşiat de teamă. Ai ei o priveau cu îngrijorare şi curiozitate, dar nu scoteau o vorbă. Vestea ajunsese înaintea Violetei. Când a plecat ea de acolo, poliţiştii măsurau locul atacului în văzul unei mulţimi de oameni care apăruseră înainte de a sosi maşina Salvării. Printre ei, în mod sigur, se afla şi cel care dăduse telefon la 112, adică un om care a văzut şi care, poate, a cunoscut pe vreunul dintre participanţii la eveniment, dar a vrut să rămână anonim. Avea motivele lui…

Violeta nu-şi mai aducea aminte de nimic şi nici nu dorea. Singura imagine ce refuza să-i părăsească retina, era privirea lui Mişu. Ochii lui plini de recunoştinţă. „Nu, nu m-am înşelat. Îmi mulţumea. A înţeles că i-am salvat viaţa. Suferea enorm sub lovituri. Cred că avea dureri groaznice, dar a văzut şi a înţeles totul. A fost conştient că a vrut să-l omoare fostul meu soţ. Ştia. I-am văzut privirea când a negat. Poate nu-l cunoştea, dar a auzit! A auzit când îl judeca şi a tras concluzia… Cred că nu a vrut să mă târască în alt proces. A făcut şi el ceva bun…”.

Uşa biroului de avocatură era închisă. „Am venit prea devreme, dar nu plec. Stau aici până vine. Trebuie să-i povestesc totul. Cu amănunte. Am încredere în ea. Nu are cine să m-ajute. N-am pe nimeni care să mă povăţuiască. Ce să fac?… Dacă poliţiştii îl prind pe nenorocitul acela, o să fiu implicată. Da, mă va trage după el. Nu sunt eu vinovată… dar am minţit! O să mă găsească vinovată… Of, Doamne! Numai doamna avocată mă poate lumina! Să-i dea Domnul sănătate… mare noroc am avut de ea…”

Ramona Vlădescu a venit la birou cu o jumătate de oră înainte de începerea programului. Era obosită şi supărată, dusă cu gândul departe. A văzut-o pe Violeta la uşă doar când era aproape lângă ea şi a tresărit. O privea cu milă. Nu i-a zâmbit ca de obicei.

– Săru’ mâna, doamna avocată! S-a întâmplat ceva…

– Să intrăm în birou. Vorbim acolo, a întrerupt-o Ramona.

După ce au intrat a încuiat uşa şi, înainte de a se aşeza, i-a explicat fetei:

– Să nu ne deranjeze nimeni. Ştiu. M-au sunat de la Poliţie… Am fost şi la spital…

– Trăieşte, doamnă? a întrebat Violeta şoptit, fără sânge în obraji, cu sufletul la gură.

– Trăieşte. Nu este în pericol. Are leziuni la cap, dar nu sunt periculoase. Are trei coaste rupte. Se repară şi alea. Bine că nu l-au omorât…

– Cine, doamna avocată? Ştie cine l-a bătut?

– Ştie tot. Nu te îngrijora! Mi-a spus că tu i-ai salvat viaţa. După câte ţi-a făcut, zău că mă miră gestul tău. Ai suflet bun, Violeta. Să te ajute Dumnezeu şi pe tine! Te voi ajuta şi eu în orice situaţie, dar… povesteşte-mi, te rog, cum s-a întâmplat. Cu toate amănuntele…

Printre sughiţuri, Violeta a relatat toate scenele la care fusese martoră, cu sau fără voia ei. Nu a omis nimic, nici temerile, nici emoţiile pe care le-a avut.

Ramona o asculta cu mare atenţie. Acum totul se lega. Mişu omisese câteva amănunte. Neesenţiale. O privea pe femeia din faţa ei şi simţea cât de mult o admiră. Era impresionată de caracterul acesteia, de durerea ce-o avea în suflet şi de curajul pe care l-a avut să se avânte în primejdiile necunoscute ale vieţii, de una singură.

„O voi ajuta să-şi obţină toate bunurile. E cât se poate de clar că nenorocitul ei de soţ nu va mai reveni vreodată în ţară. A avut noroc că a trecut graniţa. Poliţia l-a dat în urmărire generală prea târziu. Chiar şi aşa, nu există informaţii ori probe concrete că el ar fi autorul infracţiunii. Un telefon oarecare, anonim, e prea puţin. Nu a lăsat urme la faţa locului iar victima nu-l va acuza niciodată. Mi-a promis solemn. Nu va depune plângere pentru că, aşa cum a susţinut în faţa procurorului şi a ofiţerului de poliţie, nu i-a văzut pe atacatori şi nu bănuieşte pe nimeni. Nu mă mai miră de ce a procedat aşa. Băiatul acesta a rămas cu ceva urme de dragoste în suflet… pe care, atunci, la vârsta aceea, poate nici nu le-a sesizat. Păcat că urmele astea s-au transformat în pasiune! Să se fi întâmplat invers oare?! Am s-o liniştesc pe fata asta într-un moment prielnic. E prea obosită acum… O voi ajuta până la capăt, gratuit. Merită, după cât a pătimit în viaţă”, a hotărât Ramona în timp ce-i asculta ultimele fraze.

S-au despărţit cu afecţiune manifestată fără reţineri. Încurajată de atitudinea avocatei, Violeta a plecat mult mai liniştită, simţindu-se în stare să-şi ridice privirea din pământ, să meargă drept, să privească oamenii în faţă. Îşi simţea sufletul inundat de o bucurie  de care nu-şi amintea s-o fi avut vreodată şi, ridicându-şi privirea spre cer, primul gând l-a dăruit Domnului, căruia, pe lângă fierbinţi mulţumiri, i-a adresat rugămintea de a o avea în grija sa pe binefăcătoarea ei, îngerul acesta de femeie, care o trata ca pe un om.

Forfota străzii a trezit-o însă la realitate. Se afla în zona birourilor notariale şi de avocatură. Curând, după câteva zeci de paşi, a intrat pe străzile aproape necirculate şi n-au deranjat-o umbrele caselor etajate, pustii, uitate de lume. Putea visa în voie şi se bucura de posibilitatea asta. Doar viitorul în sine i se părea  imposibil de realizat…

„Aş fi vrut să fac şi eu facultatea…, dar cu ce? N-ajung banii pentru taxele astea împovărătoare. Au crescut de la an la an. N-are cine să m-ajute. Trebuie să fac ceva cursuri, să caut ceva, să mă specializez, altfel n-o să am niciodată un salariu ca lumea… Of! Mi-e greu, foarte greu. Alte locuri de muncă? Cum mă simt că sunt ţigancă, cum dispar ofertele! Vezi, Doamne, rromii sau cum ne-or mai numi, suntem oameni inferiori! Nu suntem egali cu românii. Chiar dacă nu se spune, se simte şi este tare dureros… Trebuie să ţin cu dinţii de ce am acum, că sunt apreciată. Trebuie să tac şi să sufăr. Să mă mulţumesc cu puţinul pe care-l am… Căsătorie? Dragoste? Să nu mai aud cuvintele astea! Ele m-au nenorocit. Trag ponoasele că am fost proastă, că am crezut în oameni, în aşa zisa dragoste…”.

Traversând parcul „Eugen Ionescu” s-a rupt de gândurile ce-o măcinau. Mergea cu pas egal, în aparenţă calmă, pe aleea centrală. I se părea că vegetaţia a crescut şi florile sunt mult mai vesele după ploaia ce încetase pe la miezul nopţii trecute. Covorul de un verde crud o făcea să simtă viaţa pulsând iar trilul păsărilor, îngemănat cu simfonia fântânii muzicale, i-au dat, pentru o clipă, senzaţia că viaţa nu e chiar atât de urâtă … Cum de nu văzuse ea toate astea pana acum?

Plimbându-şi privirea de jur-împrejur a observat că, pe măsură ce se apropia, oamenii de pe bănci ori cei aflaţi în dialog cu ei întrerup conversaţia şi întorc capul s-o vadă pe ea.

Violeta s-a speriat. A văzut curiozitate, ironie şi ură în ochii câtorva, fie ei pensionari, obişnuiţii locului, fie adolescenţi, care nu ştiau cum să-şi consume timpul liber.

„Asta e, domnule! Am auzit aseară… Dumneata n-ai aflat nimic? E ţiganca pe care s-au bătut unii… Hai, bre! Chiar aşa?… Aha! Am auzit şi eu ceva. Mi-a spus unu care a văzut din balcon… Da, domnule! Au fost nişte ţigani. Au bătut un avocat. E în spital, era să moară… Da’ ce bre, le-a pierdut procesu’?… L-au bătut pentru asta, bă, pentru ţigancă!… Era şi ea acolo, doar… Aha! Era amanta lui, cred… De unde amantă, băi frate? Un  român, avocat şi el, se uita la o ţigancă?… Dă-l în p…a mă-sii că a meritat cafteala! … De ce vorbeşti, bă, aşa?… Uite aşa, că şi el a fost mardeiaşul cartierului când era în liceu. L-au şi exmatriculat… A pierdut un an sau doi, băi. Am auzit eu azi pe cineva… Aha! … Aşa o să-l caftească Monica pe halterofil, fraţilor!… Ce halterofil, amice? Cine-i omul?… Ha, ha! Irinel, băi, fratelo!… Da, da! Că dacă-i pune aia halterele pe umeri, l-a terminat!… Ha, ha,ha!… Habar n-ai pe ce lume trăieşti… Da, băi! Da’ tu n-ai auzit de Pepe! I-a furat ţiganca bani şi lucruri din casă… Vrei să spui că şi Oana e ţigancă, domnule?… Mda, n-ai ştiut?… Ai fost prin piaţă? Ce preţuri mai sunt la zarzavaturi?… Nu se mai spune nimic de pensii… Lasă, domnule, că s-a ieşit din criză… Da, s-o credeţi voi, fraţilor! L-au ales tot pe Boc, aşa că…  Hm! Ai auzit că nu mai joacă în „A” Craiova? Gata cu ei. I-a terminat Mititelu… Da, bre! Dinel o fi fost vreun sfânt…”.

Violeta simţea pământul fugindu-i de sub picioare…

„Da, despre mine vorbesc! Doamne, n-o să termine niciodată!”

Îi răsunau în urechi frânturi din frazele acelea:     „L-au bătut pentru asta, bă, pentru ţigancă!… Era şi ea acolo, doar… Aha! Era amanta lui, cred… De unde amantă, băi frate? Un român, avocat şi el, se uita la o ţigancă?…”

A grăbit pasul şi, curând, a început să alerge. S-a oprit după ce a luat pieptiş drumul până în strada din apropierea parcului. Gâfâia. Lacrimile i-au inundat ochii.

Trăia sentimentul că este cel mai umilit om din urbea aceea liniştită în care toată lumea ştia despre toate şi se pricepea la toate, judecându-le cu o atitudine care jignea, rănea şi distrugea.

,,Nu pot să cred!! Până nu demult nimeni nu ştia că exist şi acum  am ajuns batjocura tuturor… Doamne, ….cu ce am greşit, Doamne? Dar eu ştiu că n-am făcut nimănui nici un rău… Nici un rău deşi, pe mine viaţa m-a îngenuncheat… Pe nedrept, Doamne!!”

Ceva în sufletul ei se răzvrătea dar, în acelaşi timp, o voce lăuntrică îi dădea curaj. Ajungând aproape de zona centrală şi-a şters ochii.

„Nu sunt mai prejos ca ei! Sunt alţii mai răi ca mine. Cel puţin eu sunt cinstită. Pe aici cam toţi au afaceri murdare şi eu nu văd şi nu discut despre asta cu nimeni… Şi nu-mi bag privirea-n casa omului. Ce au ei cu viaţa mea? Îmi dau ei să mănânc? Mă îmbracă ei? Le este necaz, asta e!”

A privit cu semeţie în lungul străzii şi a pornit hotărâtă. Înălţase bărbia mai mult ca până-n ziua aceea. Şi-a ridicat privirea spre albastrul cerului, unde credea ea că locuieşte acel Dumnezeu la care s-a rugat de atâtea ori, şi s-a minunat de strălucirea lui. S-a înfiorat. I-a zâmbit cu mulţumire simţindu-se încărcată cu energie şi speranţă…

– Sfârşit –

***

„Femeia iubită este ca primăvara, misterul ei e de nedestăinuit, farmecele ei sunt dulci şi neliniştea ei îţi trezeşte valuri de sânge.  (Rabindranath Tagore)

Marian MALCIU

Vezi AICI „Cronica romanului”