Lia LUNGU

Mă ard de o săptămână întâmplările de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York. La fel gândesc că îl arde şi pe Theodor Damian, poetul, filozoful, profesorul univesitar şi nu în ultimul rând părintele Cenaclului, şi iniţiatorul serii de dezbatere sub titlul: „Rolul Presei Române în Diaspora”. Piesa de teatru „The Stormy Night” jucată cu o seară înainte la Town Hall pe Off Broadway în Manhattan – (aduc pe această cale omagiu actorilor Operei Comice din Bucureşti), a avut o prelungire pe măsură, la Cenaclul din New York, fapt pentru care marele dramaturg, o fi mustăcit fericit în Eden, văzând că personajele sale se perpetuează în bine cunoscutul stil, chiar şi la mii de km distanţă.

Pentru că, dezbaterea propusă şi mediată de distinsul intelectual, a luat o întorsătură cel puţin ridicolă, în care s-au exprimat frustrări şi uneori argumentulul civilizat, a cedat locul atacului la persoană şi publicaţie, înlocuind minimă moralitate. Având în vedere faptul că reprezentam cel mai vechi ziar din America  – Meridianul Romanesc (Micro Magazin), îmi pregătisem cu responsabilitate cuvântul şi aşteptam întrebările şi sugestiile cititorilor. Îmi propusesem să vorbesc despre cea ce noi cerem de la noi înşine că jurnalişti, cum ne poziţionăm în matricea naţiunii, din punct de vedere cultural, politic, economic. Din capul locului m-am trezit atacată, nu eu, ci ziarul!

În contextul serii, atacul la ziar era un atac direct la mine care, de 15 ani lucrez pentru Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Seara a suferit un viraj brutal, pe care o să îl compar din punct de vedere al muzicianului, cu virajul pe care l-a făcut muzica dodecafonică. După prezentarea colegei de la „Romanian Journal” am fost invitată să cuvântez. Cum era firesc, am început cu un scurt istoric al ziarului, raportându-l la celelalte societăţi romaneşti înfiinţate unele în urmă cu mai bine de un secol de către înaintaşii noştri strărmutaţi în Lumea Nouă.

Am avut surpriza, de a fi întreruptă cu un contraargument, referitor la omagiul pe care l-am considerat necesar împlinirii a 77 de ani de existenţa a radioului Vocea Românească din Detroit. Am trecut peste interpelare, continuând istoricul ziarului „Micro Magazin” când, am fost întreruptă pentru a doua oară de această dată cu vociferări provocate de chinuri vizibile, pe care mediatorul serii a căutat să le atenueze şi, astfel am reuşit să îmi închei cumva cuvântul!

Revolta „atacatorului” nu era pentru vreun ideal privind subiectul serii (rolul presei…) era ca să dărâme credibilitatea ziarului Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Desigur, colegul, „afişa” numai certitudini (!) fapt care l-a condus la nesăbuinţă de a ne numi HOŢI!!! „Hoţii care au furat Ziarul Micro Magazin!” (ziar care de aproape 40 de ani, apare fără întrerupere în America, având cel mai important tiraj şi cea mai mare răspândire).

Tonul şi arogantă dublată de îndrăzneala de a spune la adăpostul crucii celor dispăruţi, ca ei te-au respectat până la idolatrie şi ţi-au dat dreptul de a-i reprezenta verbal în viitor, (morţii oricum nu te mai pot contrazice!), sunt practici frecvente. I-am atras atenţia, că se înşeală crezând că lumea a uitat cum l-a tratat (cu palme) pe unul dintre fondatorii ziarului, un venerabil jurnalist al Micro Magazin-ului; deoarece venerabilul journalist îl prinsese cu ocaua mică, într-unul dintre magazinele romaneşti unde se distribuia ziarul.

De asemena se înşeală, închipuindu-şi că oamenii au alte griji, ori nu sunt suficient de pricepuţi ca să înţeleagă cât de deplorabila i-a fost comportarea, iar la o adică afirmaţiile sale pot avea consecinţe grave. Sigur în momentul în care ai un ziar, ai un instrument prin care poţi influenţa dar, poţi şi imbeciliza. Ai un vehicol în care tu ţii frâiele, te prezinţi întâi de toate „bine pe tine” în editorial, editorial care îţi şi nu îţi aparţine, important este că îl semnezi. Astfel ajungi în registrul public – publicând! Şi, culmea, devii temut pentru că, vezi Doamne, spui lucrurilor pe nume! Pe care nume?

Asemenea colegului meu pe care voi continua să nu îl numesc (!) un alt membru al cenaclului, încurcat în grandomania sa fără limite şi stimulat de atitudinea înainte vorbitorului, a proferat injurii şi vulgarităţi greu de închipuit, la adresa directorului „Lumina Lina”. Desigur atacul a fost personal-subiectiv şi frustrarea era vizibilă. El, poet fiind, se simţea nedreptăţit pentru că nu era suficient publicat, în revistă de cultură Lumina Lina.

Concluzia se impune. Nu contest dreptul nimănui de a scrie din vocaţie! Dar vreau să spun că ipocriziile într-o zi vor ieşi la iveală. Chiar dacă morţii nu mai pot vorbi, sunt cei vii care ştiu realitatea şi mai au şi dovezi. De altfel în curând vom începe publicarea în serial a istoriei celul mai vechi ziar romanesc din America, Micro Magazin – Meridianul Românesc. Până atunci eu, Lia Lungu, cu binecunoscutul meu simţ al dreptăţii, al omeniei şi al apartenenţei la neamul daco-valah, vă doresc să aveţi şi să avem o vară frumoasă.

Lia LUNGU

New-York, SUA

Iunie 2011