Denumitǎ „Ochiul lui Dumnezeu” această nebuloasă este o formaţiune interstelarǎ, la 700 de ani luminǎ de Pǎmânt, în constelaţia Vǎrsǎtorului. Ea a fost descoperită de astronomul german Karl Ludwig Harding în 1824. Cea mai recentǎ fotografie făcută „Ochiului lui Dumnezeu” este realizatǎ de European Southern Observatory. (Helix Nebula NGC 7293 – http://en.wikipedia.org/wiki/Helix_Nebula).

***

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” (Biblia, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, Facerea, Cap. 1:1-4, p. 11.). „Şi duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” era de fapt ochiul lui Dumnezeu, care percepea că totul nu era decât o mare de întuneric, o nebuloasă. Ochiul lui Dumnezeu este biruinţa luminii asupra întunericului, asupra liniştii universale şi de netulburat de la începutul veacurilor. Formaţiunea interstelară descoperită la 700 de ani lumină este foarte nouă în comparaţie cu ochiul ancestral, zugrăvit pe frontispiciile bisericilor, sau în mijlocul cupolei lor centrale. Ochiul lui Dumnezeu este cel ce vede tot, înregistrează tot, dar nu spune nimic. Se zbate, dar tace. Uneori plânge, alteori râde. „Ceea ce se exprimă e ceea ce semnifică/ Transfer între tot ce e viu/ Pentru a spori misterul zglobiu/ Constelaţia-n sâmburi se ramifică.” (Dialog cu Maria). Alteori scrutează lumea „Ceva prin ochii tăi/ se uită-n lume.” (Lumină care vede … Tau).  Lacrima ochiului lui Dumnezeu este roua florilor, în dimineţile proaspete de vară, umplute de un soare bine-facător şi dătător de viaţă şi energie.

Încadrat în triunghi, ochiul simbolizează Sfânta Treime (Tatăl, Atoatevăzător, Fiul – uman construit şi născut de Sfânta Fecioară Maria, dar nu zămislit de om, „născut, iar nu făcut” – spune Crezul – şi Sfântul Duh – spiritul lui Dumnezeu, „care plutea peste ape”). S-a speculat ideea că, încadrat în triunghi, ochiul lui Dumnezeu ar fi un însemn heraldic, masonic. Considerăm că este doar frumuseţea senină şi deplină a lui Dumnezeu Tatăl, ochiul care veghează în permanenţă asupra noastră, protejându-ne, ferindu-ne de tot ce-i rău, prevenindu-l, impiedicându-l. Este conştiinta şi sufletul nostru, un altfel de dialog al omului, care intră cu evlavie în biserică şi se roagă, vorbind direct cu Dumnezeu. Atunci, în acele momente, confesiunea ar putea fi cea mai sinceră. Oricum, din acest punct de vedere, ca stare şi trăire ea este unică şi irepetabilă! Îmi amintesc că undeva în Moldova, pe frontispiciul unui spital (clădire veche, crenelată la acoperiş, deci cu o arhitectură oarecum ciudată pentru un astfel de aşezământ), era pictat în triunghi ochiul lui Dumnezeu. Nici comuniştii nu l-au şters. M-am întrebat şi atunci ca şi acum de ce era acolo şi nu pe o, sau într-o biserică? Ochiul lui Dumnezeu proteja bolnavii, le dădea sănătate, le insufla speranţa în vindecare.

„Există dictatura conştiinţei şi deci una a subconştientului. O a treia cale pare a fi cea dintre veghe şi vis (sau starea de veghe şi starea visătoare, specifică poetului). Subconştientul este Eul cromozomial?” (Jurnale, de Eugen Evu, 2010).  „Ceva prin ochii tăi/ se uită-n lume./ Cu-aceiaşi ochi în palmă/ vezi bobul de orez/ Puzderia de stele, Număr-nume/ şi deopotrivă forme,/ morfostructura cum e,/ sinapsa dintre neu (T) roni/ şi Miez…” (Lumină care vede …Tau). [”That something in your eyes/ will look around the world./ Those eyes in your palm/ will gaze at the rice grain/ The billions of stars,/ the Number-name/ and similarly  –  shapes./ the morphostructure is /the synapse in between the new  (T)  hrones /and the Cores…”] – (The Light that Sees … The Tau). Cel ce cuprinde totul cu privirea, (EL Roi) de la întregul Univers, până la bobul de orez, EL, ELOHIM (Dumnezeu Atoatecreator) din miliardele de stele/ sori, numărul UNU, Dumnezeul omenirii conceput de noi doar din ultimii două mii de ani, atât de puţin în comparaţie cu imensitatea inexistenţei timpului, pentru că mintea omenească şi atât cu greu poate cuprinde, înţelege şi pătrunde, Numărul-nume [UNU-EL] de la care toate au pornit şi care este morfostructura de bază în sine, Neu (T) ronul, (adică Stăpânul cel mai Recent/ cel mai Nou al noului (T) ron sau chiar Neutronul în sine, esenţa pură, care a putut să pună totul în mişcare şi de la care toate au pornit, dar în acelaşi timp însuşi Miezul lui, puritatea întruchipată, mintea nemărginită, de necuprins care a creat Formele, Numărul-nume este – conform fiosofiei hinduse – (v. Upanişadele) a fost şi va fi într-o permanentă stare de prezent.

De aceea spunem că timpul ca formă de măsură nu există decât într-o raportare a omului şi o nevoie a lui de referinţă la ceva anume, clar, fix, ca la un punct de sprijin. Rămânem în acelaşi registru al luminii cibernetizante neu (T) ronale, implorând puterea divină să ne dea „inspiraţia ei” ca să ne putem izbăvi prin ferire şi distanţare de seducţia fascinant-periculoasă, în final mortală, a femeii hiper-cerebrale întruchipată de Medusa-Gorgona. Iar şi iar, repetat ciclul la nesfârşit în istoria Universului, ochiul memoriei impregnează existenţei limitate simbolic într-o oră ce se scurge, în nisipul din clepsidră = „viaţa noastră”, tot ADN-ul lumii. „Memoria se impregnează /în nisipul de clespidră /al vieţii noastre…” La final, când ciclul vieţii s-a terminat, nisipul s-a scurs, clepsidra se răstoarnă, universul ei miniatural reluând totul de la capăt. Gestul răsturnării are efect devastator, de cataclism, iar tot ceea ce s-a impregnat în memoria evolutivă a scurgerii nisipului din clepsidră, nu mai este decât o hidră hâdă cu aspect apocaliptic-înfricoător de Medusa-Gorgona. În fracţiunea de secundă în care se intervine asupra clepsidrei prin răsturnarea ei, ciclul Universului se reia de la capăt, baza ei fiind perfect curată, Stăpânul Neu (T) ron (sau al noului (T) ron) reuşind, prin mişcarea pe care o declanşează, să asigure sinapsa sau punctul de legătură dintre Neutron (ca particulă infinitesimală a nucleului atomic) şi Miez-ul în sine, adică, religios vorbind „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”,  să împletească cele două spirale ale ADN-ului existenţial prin unirea cu elementul religios/ de Sine, (T) Tau – prin crucea Sf. Anton, prin suferinţă. („Memoria se impregnează/ în nisipul de clespidră/ al vieţii noastre…/ Memoria uneori este o hidră,/ sau o Medusa Gorgona…” – Medusa Gorgona -.  „Memory gets impregnated /with the sand of the clepsydra /of our life… /Sometimes memory is a hydra /or a Medusa-Gorgona…” – Medusa-Gorgona).

Se ajunge, pe cale de consecinţă, la Starea cea Bună, care are ca punct de plecare tot liniştea adâncă şi de nepătruns a nocturnului, care singur poate vedea tot ceea „ce e de văzut”. Se reia aceeaşi idee de mai sus, exprimată cu o tuşă mai clar perceptibilă omului. Răbdarea reluării nenumăratelor cicluri ale existenţei, indiferent de forma ei de manifestare, nu este decât o contopire, „o împreunare” aproape orgasmică a „Stării bune”, a Sinelui bun, creator, luminos, solar cu luna plină, asimilată în întregime visării, poeziei, prin preluarea reflectării acestei contopiri în creier (adică tot în sau la nivel de „neu (T) ron”, ajungându-se iară şi iară de unde am plecat, de la „Numărul UNU-nume” în iureşul controlat al stării „de cosmos /în circulară /mişcare”). „Creierul /Micul soare” ce „pulsează /cu lumina lui/ iubitoare” este, de fapt, aura din jurul capului sfinţilor pictaţi pe icoane, este sinele nostru pur.

Există o rugăciune a sufletului, profundă, chiar dacă adaptată modern: (Rugă profană) „Doamne, fereşte-mă şi inspiră-mă a mă feri /de femeia hiper-cerebrală…/ Şi adu-mi aminte să îmi râdă şi ochii,/ nu doar ridurile…/ Şi să rezist a mă iubi cât să pot iubi şi pe alţii…/ şi oglindă să-mi fie – sărutată cu ochii – nu sticla rece,/ nu moartea rece a silicaţilor, ci luciul apei,/ senin. / şi cum Eminescu te rugase:/ „Pe mine, /Mie redă-mă!” (Odă în metru antic). (A Profane Prayer) „God, protect me and give me Thou inspiration to protect myself /from the hyper-cerebral woman… /And remind me how to laugh with my eyes /And not only with my wrinkles… /And to resist in loving myself in as much as I love the others… /and make it a mirror for me – kissed with the eyes – not that cold / lifeless glass, /not that cold death of the silicates, but that shiny serene glass /of the water. /And like Eminescu who had prayed Thee: /”Restore me /To my own being!” (Mihai Eminescu, ”Poezii – Poems”, Ediţie bilingvă, Traducere de Leon Leviţchi şi Andrei Bantaş, Editura Teora, 2005, Ode (in ancient meter), p. 323).

Litania, rostită pios şi cu suflet curat, exprimă teamă „de femeia hiper-cerebrală”, (nenumită MOARTEA, ca la Cezar Ivănescu) dar şi o dorinţă profundă de a se bucura de ea şi de a „râde şi cu ochii” la ea, „nu doar cu ridurile”(urât, crispat, rece, tăios, distant, înfricoşător). Spre deosebire de Cezar Ivănescu unde Moartea este femeia urâtă, repudiată, detestată, dar în permanenţă râvnită şi dorită cu ardoare, pasiune, ciudă şi neputinţă de a scăpa de obsesia ei („Aşteptându-ţi moartea /Veşnic matern sex încreat al morţii”, sau „O, mai singur e ca moartea /Trupu-mi gol frumos şi viu !/Timpul mort mai lung se face /Os de mort într-un sicriu !/Ai trecut râzând, femeie, /Gura eu ţi-am sărutat, /Gura-ţi roşie, femeie, /Nici o umbră n-a păstrat, /Timpul dus n-o să mai vină /Tânăr eu n-o să mai fiu !/Timpul mort mai lung se face /Ca un mort într-un sicriu.” – Corpus, „La Baaad”, Editura Cartea Românească, 1979, p. 18), jertfa, la Eugen Evu, ajunge sa fie totală, necondiţionată şi necondiţională, ba chiar exprimată cu bucurie: „Şi să rezist a mă iubi cât să-i pot iubi şi pe alţii”.

Plin de răbdare şi înţelegere, plin de speranţă şi lumină pură, ochiul lui Dumnezeu, însuşi ochiul Sinelui, al „numărului-cuvânt”, „ochiul seminţei”, „duhul de sine flămând /dintre Sine şi număr-cuvânt” „rabdă în iarnă”. Atent scrutător, dar supus contopit ca om în speranţa unor „consolatoare iluzii” şi „iubiri decăzute” se autoanalizează ca Sine (divin) sau ca om-poet (demiurg, creator) sperând repetitiv poate (noi oamenii nu avem de unde să ştim, iar aşa-zisele vieţi anterior trăite conform teoriei reâncarnării sunt tot dintr-un trecut extrem de apropiat, dacă e să ne raportăm la imensitatea Universului copleşitoare şi de neconceput cu mintea ca spaţialitate a timpului) în „Starea cea bună”, „cea care zideşte”. Cu fiecare ciclu existenţial, cu fiecare răsturnare de clepsidră, sinaptic vorbind, „verbul se dăruie” în „ceea ce se exprimă”, în „ceea ce semnifică”, pulsând viaţă în orice, în „plânsul care cântă”, în „pomul înflorit”, asigurând „transfer între tot ce e viu”.

Repetabila memorie care conţine ca un Codex aureus codul numeric impregnat de Sine în spirala ADN-ului, „sâmbure în care latenţa devine”, nu este altceva decât miracolul vieţii ce se înnoieşte mereu („Ochiul seminţei rabdă în iarnă /să se facă ziuă ieşind din pământ /astfel şi duhul de sine flămând /dintre Sine şi număr- cuvânt. //Consolatoare iluzii, iubiri decăzute /Prin aceea că vor să ia în stăpânire /Starea cea bună e cea care zideşte /Dă trup din ce pierzi, omeneşte” … „Se dăruie verbul în toate pulsând /Plâns care cântă, pom înflorit.” … „Ceea ce se exprimă e ceea ce semnifică /Transfer între tot ce e viu” … „Aici, în clarul văzător întuneric /Memoria conţine codul numeric /Codex aureus, starea de bine /Sâmbure în care latenţa devine. //Tu, care eşti fiindcă  Sunt! /Duh râzând! /Când mi te dărui te-aud luminând.”

______________________________________

*Din volumul în pregătire „Dialog cu Maria”

Muguraş Maria PETRESCU

aprilie 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…