Pajiştile montane, avuţie insuficient valorificată

Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice “Gheorghe Ionescu Şişeşti” şi Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pajişti Braşov (ICDP), au organizat la sfârşitul lunii iulie, la Piatra Arsă, în Bucegi, sesiunea ştiinţifică având ca temă centrală pajiştile montane.

Pentru mai multe detalii privind acest subiect de o maximă importanşă pentru agricultura românească şi în special pentru specificul regiunilor montane de la noi, am stat de vorbă cu Teodor Maruşca, directorul ICDP Braşov.

Dacă în numărul trecut al revistei am prezentat informaţii legate de fenomenul tot mai acut de abandon al pajiştilor montane din România şi despre stadiul cercetărilor cu privire la patrimoniul şi valorificarea patrimoniului pastoral, în acest număr redăm un dialog despre administrarea trecută şi prezentă a pajiştilor montane, precum şi despre câteva direcţii de acţiune imediată, care au ca scop salvarea acestei avuţii naţionale.

Ferma: Cum era organizată administrarea pajiştilor în perioada interbelică şi ce învăţăminte putem trage pentru perioada viitoare?

Teodor Maruşca: La nivel superior în Ministerul Agriculturii şi Domeniilor (MAD), în perioada interbelică exista o Direcţie permanentă a Păşunilor pentru cele 3,8 milioane hectare de fond pastoral. În trecut funcţionau cu bugeturi de venituri şi cheltuieli proprii 6.877 eforii comunale de păşuni (76% din totalul de 9.007 comune rurale), 1480 asociaţii de păşunat şi 220 composesorate, respectiv 8.577 organizaţii profesionale pastorale, care erau subordonate celor 71 eforii judeţene de păşuni, coordonate de Eforia Centrală de Păşuni.

Concret, pentru cele 2,7 millioane hectare păşuni comunale şi comune revenea o organizaţie cu obiectiv specific pentru circa 315 hectare de păşune, fiind una dintre cele mai bune administraţii pastorale din Europa.

Nici nu se putea altfel, întrucât Eforia Centrală avea ca preşedinte pe însuşi Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, iar ca membri: directorii de la ICAR, ICZ, Regimul Silvic, Casa Autonomă a Pădurilor, Administraţia locală din Ministerul de Interne, preşedintele Uniunii Camerelor de Agricultură, delegatul Ministerului de Finanţe, prefecţi de judeţ şi nu în ultimul rând directorul şi subdirectorul cu păşunile din MAD.

În teritoriu, Eforia judeţeană avea ca preşedinte pe cel mai înalt demnitar în persoana prefectului şi ca membri: preşedintele consiliului judeţean, preşedintele camerei de agricultură, un ofiţer superior al garnizoanei, delegatul serviciului silvic local, medicul veterinar şef al judeţului şi reprezentanţi ai eforiilor comunale mai importante.

Pe plan local, Eforia comunală avea în frunte ca preşedinte primarul comunei şi ca membri: un ales din fruntaşii sătenilor, învăţătorul, şeful de post, un delegat al administraţiei financiare şi ca secretar al eforiei pe notarul comunei.

Eforiile de păşuni între anii 1934-1938 aveau dublă subordonare faţă de MAD pentru probleme tehnico- organizatorice şi Ministerul de Interne pentru instalarea unei discipline severe privind circulaţia animalelor în transhumanţă şi folosirea raţională a patrimoniului pastoral.

După socializarea agriculturii, această organizare de funcţionare a pajiştilor de la diferite forme de asociere locale până la minister a fost abandonată, cu excepţia unor direcţii de bază furajeră, transformate treptat în forme din ce în ce mai mici de organizare, până la dispariţia lor definitivă.

În ultimele două decenii în MADR nu există nici o direcţie, serviciu, birou sau compartiment care să se ocupe de pajişti, iar de specialişti în administrarea acestui domeniu, ce să mai vorbim…

Nu doresc să dau lecţii sau indicaţii nimănui, dar consider că a sosit momentul să acordăm atenţia cuvenită şi pe partea organizatorică a pajiştilor de jos până sus, fără de care nu putem discuta de răspundere concretă pentru îmbunătăţirea şi folosirea raţională a 7-9 milioane de hectare teren agricol!

Ferma: De ce credeţi că păşunea şi păşunatul ocupă un interes atât de scăzut în contextul legislativ şi financiar al agriculturii romaneşti? De ce nu putem face mai mult pentru a salva această avuţie?

Teodor Maruşca: Aşa cum am amintit până acum, nu s-a acordat suficientă atenţie valorificării acestei avuţii care o constituie pajiştile montane. Nu se acordă atenţia cuvenită agriculturii mai performante din zona de câmpie şi dealuri, unde cu eforturi mai mici se obţin rezultate economice mai bune decât în zona montană greu accesibilă şi cu handicapuri naturale majore.

Este normal ca în condiţii de criză să investim banii acolo unde eficienţa este maximă. Dar să nu uităm un lucru pentru viitor. Un teren arabil abandonat ajuns pârloagă după două decenii de neglijare, se poate ara şi cultiva în continuare, pentru că între timp s-a „îmbogăţit” în buruieni pentru două-trei generaţii şi s-a „odihnit”, acumulând materie organică.

O pajişte de munte din zona molidului de exemplu, abandonată două decenii, se reîmpădureşte cu puieţi din această specie sau arbuşti care necesită eforturi mari pentru defrişare manuală pe pante greu accesibile, cu roci la suprafaţă şi alte impedimente care sunt cu mult mai costisitoare pentru reintroducerea în circuitul agricol decât în cazul terenurilor arabile arabile.

Pentru aceste considerente va trebui să ne îndreptăm în viitor atenţia spre pajiştile montane, unde pierderile datorită abandonului şi subîncărcării sunt cu mult mai mari decât pe terenurile arabile. De asemenea, va trebui să regândim o Lege a pajiştilor, iniţiativă care a fost prezentată de actualul ministru al agriculturii la Sesiunea ştiinţifică a ICDP din 29-31 iulie a.c. la Complexul Piatra Arsă din Bucegi, la 2000 m altitudine, un loc potrivit pentru astfel de dezbateri şi gânduri de viitor.

Ferma: Care ar fi principalele direcţii de intervenţie imediată şi de perspectivă în ceea ce priveşte ameliorarea şi valorificarea patrimoniului pastoral al României?

Teodor Maruşca: În cele prezentate până acum, sper că am conturat şi câteva direcţii de intervenţie imediată în ceea ce priveşte îmbunătăţirea şi valorificarea superioară a patrimoniului pastoral al ţării.
În completare nu trebuie să omitem necesitatea clarificării proprietăţii acestui patrimoniu, cu evidenţierea stării lui actuale de întreţinere, dotare şi încărcare cu animale, înainte de a se face un program concret la nivel naţional.

Este necesară reintroducerea proiectelor de amenajare silvopastorale a pajiştilor, efectuate şi avizate de specialişti în pajişti şi păduri, care să stea la baza lucrărilor de investiţii în acest domeniu, unde să se cuprindă îmbunătăţirea covorului ierbos, drumuri de acces, tarlalizări, alimentări cu apă, umbrare forestiere, adăposturi şi alte dotări necesare unei existenţe şi exploatări la nivelul exigenţelor actuale.

La baza soluţiilor care se vor propune pe viitor trebuie să stea rezultatele cercetărilor de până acum, în special experimentările directe cu animale pe păşune, ce nu ar trebui să lipsească din nici o instituţie ştiinţifică cu pretenţii, care se ocupă de pratologie şi pratotehnie.

Trebuie să avem permenent în atenţie relaţia climă-sol-plantă-animal-produs animalier-om, atunci când acţionăm performant şi protectiv în patrimoniul pastoral, dacă dorim sincer să schimbăm starea actuală a acestui important domeniu.

Toate ţările cu economie dezvoltată din lume au început cu valorificarea raţională a pajiştilor, după care au dezvoltat restul sectoarelor din agricultură. Avem în prezent 7-9 milioane hectare înierbate (5 milioane pajişti naturale plus 2-4 milioane pârloage), cea mai întinsă cultură a ţării, care aşteaptă să fie valorificată cu animalele.

Problema restrictivă ar fi asigurarea furajelor pentru animale în perioada rece a anului şi valorificarea bogăţiei pajiştilor montane prin păşunat în perioada de vegetaţie. La fel, creşterea efectivelor de animale, în special pentru producţia de carne, mai uşor de întreţinut pe pajişti, sunt direcţii majore de urmat.

Încurajarea şi stimularea celor care valorifică pajiştile permanente şi pârloagele care pot deveni în final pajişti valoroase, cu sprijin de la stat pentru infrastructură, dotări, seminţe, îngrăşăminte etc., sunt alte măsuri concrete de îmbunătăţire a situaţiei actuale.

Numai astfel, prin valorificarea potenţialului pastoral, ţara noastră poate deveni una dintre marile producătoare de produse animaliere ieftine şi de calitate, la concurenţă cu alte ţări consacrate în acest domeniu prioritar al agriculturii.

În numărul din octombrie al revistei Ferma vom publica „Rezoluţia pastorală de la Piatra Arsă – Bucegi pentru gospodărirea şi valorificarea pajiştilor montane”.

SURSA: http://www.revista-ferma.ro