Locuri de munca in Prahova: Rulla | Joburi Prahova | Joburi Brasov

Revista “OGLINDA LITERARA” la aniversare …

Voteaza articol:
Se încarcă...
· 8.025 afisari

Dumitru ANGHEL

În condiţiile unei inflaţii editoriale de ziare, reviste sau text tipărit, după pustiul şi seceta dinainte de Revoluţia din decembrie 1989, când apoi mass-media a luat-o razna, s-a produs un fenomen ciudat de priorităţi publicistice. Prin anii ’90 ai secolului trecut, după eliberarea din chingile unei ideologii închistate, presa românească s-a scuturat de restricţiile şi cenzura impusă ziarelor sau revistelor centrale ori judeţene, organe de propagandă ale forurilor totalitare, care controlau orice ştire şi-şi axau editorialele pe omagiile şi cuvântările cuplului prezidenţial şi pe „indicaţiili” organelor de partid şi de stat.

În zilele noastre, după 20 de ani de libertăţi de tot felul, eşuate într-o democraţie cu totul originală şi prost înţeleasă, după ani de dor de presă liberă, ne-am bucurat de „respiro”-ul şi libertatea cuvântului dar, cu timpul, lăsaţi prea… liberi, mulţi dintre neaveniţii din presa românească au ajuns să compromită ideea de jurnalism şi avem acum presa de scandal din ziarele centrale, din televiziunile „comerciale” cu reportajele şi emisiunile de un prost gust provocator, agresive şi vulgare, groteşti până la imoralitate dirijată pervers.

O situaţie mai altfel, ceva mai specială, au avut-o revistele de cultură – literară, muzicală, teatrală sau plastică – chiar înainte de Revoluţie, deşi şi acolo s-au resimţit ecouri negative ale Proletcultismului, mai ales după 1947. Dar, ce calitate aveau totuşi revistele „Contemporanul”, „România Literară”, „Luceafărul”, din zona centrală, sau revistele de cultură din provincie, „Convorbiri literare”, „Tribuna”, „Ramuri”, care, spre surpinderea tuturor, şi-au diminuat valoarea şi aderenţa, calitatea şi audienţa la publicul larg cititor… tocmai după Revoluţie?!! Desigur, toate aceste reviste de notorietate nu şi-au încetat apariţia, dar n-au mai avut acelaşi impact pozitiv şi elitist-cultural, deoarece au fost concurate de invazia de reviste care, prin număr mare şi lipsă acută de exigenţă şi valoare, au compromis ideea de revistă de cultură.

Cu tot răul, s-a ales şi ceva bun şi folositor, de prestigiu pentru areale culturale şi geografice; s-a ajuns, după 20 de ani de libertate a presei şi de intenţii benefice în zona culturii literare, muzicale, plastice, coregrafice, de folclor, la un plafon de echilibru şi de echitabilă reprezentare. Centrele culturale tradiţionale, Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, Sibiu, şi-au păstrat publicaţiile de prestigiu, dar s-a petrecut un reviriment şi în… provinciile „uitate de Dumnezeu”, când, prin osârdia unor oameni de cultură inimoşi, talentaţi şi bine intenţionaţi, s-a mişcat ceva şi în… „locurile unde nu se întâmpla nimic”! Cu sprijinul unor sponsori generoşi sau a contribuţiei financiare din partea unor instituţii politico-administrative, Primării, Consilii judeţene, Uniuni şi Asociaţii Culturale centrale sau locale, au fost editate noi reviste de Cultură, într-un avânt fără precedent şi cu urmări dintre cele mai pozitive, benefice pentru viaţa artistică a zonei respective.

Dacă ar fi să mă refer doar la câteva judeţe şi localităţi apropiate de mine şi de preocupările mele în domeniu, aş aminti că, la Brăila, apar revistele „Obiectiv – Cultural” şi „Zeit”, pe Internet; la Galaţi, apar pe puţin trei reviste de Cultură – „Dunărea de Jos”, „Antares” şi „“Porto-Franco” -; la Focşani, două sau trei, din care se detaşează prestigioasa revistă „“Oglinda Literară”, alături de alte şi alte reviste la Ploieşti, Bacău, Târgovişte, Alexandria, Tr. Măgurele, Câmpina, Reşiţa etc., etc.

Revista de cultură, civilizaţie şi atitudine “Oglinda Literară”, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România (APLER) şi din Associazione della Stampa Estera din Italia, membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE), este editată de Asociaţia Culturală “Duiliu Zamfirescu” din Focşani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea.

„Oglinda Literară” este „copilul de suflet” al scriitorului şi omului de cultură Gheorghe Andrei Neagu, iniţiatorul, fondatorul şi coordonatorul revistei, care girează în calitate de redactor-şef apariţia lunară a acestui veritabil brand cultural pentru această parte de ţară, secondat de o redacţie competentă şi îndrăzneaţă şi de către doi colaboratori de marcă, Gabriel Funica, redactor-şef adjunct, şi poetesa Ştefania Oproescu, secretar literar.

Revista „Oglinda Literară” împlineşte anul acesta zece ani de apariţii lunare în condiţii grafice de excepţie, cu o notă personală inconfundabilă, începând de la coperta inspirată şi elegantă şi continuând cu sistemul original de numerotare a paginilor (…de la pag. 1, în numărul de debut al revistei, şi până la pag. 7448, în numărul 119, anul X, noiembrie 2011, la ceas aniversar…), cu sumarul, rubricile permanente şi calitatea articolelor publicate, ori profesionalismul autorilor de eseuri, critică literară, poezie şi proză, literatură de întâmpinare…

„Oglinda Literară” se constituie într-o veritabilă şi credibilă oglindă a vieţii culturale româneşti, în componenta sa cea mai perenă, literatura, cu nimic mai prejos decât revistele de tradiţie, „România Literară”, „Convorbiri Literare” etc., poate şi pentru că în paginile acestei prestigioase reviste semnează articole pertinente şi îndrăzneţe profesioniştii artei cuvântului Laurian Stănchescu, George Anca, Gheorghe Istrate, Liviu Comşia, Florentin Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Liviu Pendefunda, Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Angela Baciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Armanda Filipine, Laurenţiu Măgureanu, Matei Romeo Pitulan, George Roca, Magdalena Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei, sau colaboratorii din toată ţara, precum Aureliu Goci, Bogdan Ulmu, Dan Brudaşcu, Eugen Evu, Emilian Marcu, Ionel Necula, Mircea Coloşenco, Nicolae Manolescu, Victor Sterom, Yu Lan Hua şi, cu voia dvs., vorba domnului Ion Iliescu, ultimul pe listă… subsemnatul!

Dumitru ANGHEL
Bucureşti
Noiembrie 2011

*****

Felicitam si noi redactia valoroasei reviste OGLINDA LITERARA… acum la aniversare.

Felicitari inimosului ei director, dl Gheorghe Andrei Neagu.

 LA MULTI ANI!

 George Roca

 _________________________

PS. Revista de cultură, civilizaţie şi atitudine “Oglinda Literară”, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România (APLER) şi din Associazione della Stampa Estera din Italia, membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE). Este editată de Asociaţia Culturală “Duiliu Zamfirescu” din Focşani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea.


Daca ti-a placut articolul, urmareste Totpal's Daily News pe FACEBOOK şi TWITTER!


Publicat de pe 25 nov. 2011 in Stiri Exclusive. Puteti urmari raspunsurile la acest articol folosind fluxul RSS 2.0 iar daca aveti cateva minute libere ne-ar interesa parerea dumneavoastra. Nu ezitati.

28 Comentarii for “Revista “OGLINDA LITERARA” la aniversare …”

  1. gheorghe apetroae sibiu

    DINTRE STELELE MARI ALE UNIRII NATIONALE
    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Un nou episod tragic în poezia românească, de peste Prut şi prea puţin sesizat de autorităţile literare româneşti, s-a produs, după dispariţia fugerătoare, nu cu mult timp în urmă, a poetului naţional Grigore Vieru. Este cel al trecerii dincolo, întru eternitate, a poetei de limbă română şi omului politic român, Leonida Lari . Acum este lângă “magul” Vieru, pe care l-a urmărit îndeaproape, ca pe un astru călător într-o moldavă strălucire pe cerul luminat de adevăr românesc, prin spaţiile inefabile ale diamantinei Basarabii. ”. Şi Leonida Lari, cum şi Grigore Vieru, “ …iradiind ba chipuri, ba flori însângerate,/ba o câmpie-ntinsă şi păsări care zboară ”(Leonida Lari, Revista “Nistru”, nr 3,1975), împreună şi îndeaproape, în întreaga lor carieră scriitoricească, au strălucit, ca întâi mergători de limbă şi de geniu, în aceste spaţii de viaţă, dor, drept şi suflet , româneşti . S-au configurat stele strălucitoare ale neamului nostru, pentru ca prin strălucirea lor literară şi naţional-morală să atingă şi să apropie tot mai mult sufletul zbuciumat al acestei părţi de Moldovă, al Basarabiei româneşti, al uneia dintre fiicele exilate ale României, o prinţesă de dor, din constelaţia română, de sufletul larg matern al patriei mame. Spunea poeta: ”Eu sunt ca o ţară de dor/ Şi pâine/ Vorbeşte , când nu ţi-e uşor/ Cu mine.”.. Amândoi, cu frunţile înalte şi cu chipuri angelice, astrale, au adunat , ales şi brodat , în locul umbrelor de plâns şi ale multor săgeţi de durere, în locul ruinelor şi ceţurilor păgâne, aureole de lumină celestă din nestemate de alese cuvinte , în acel spaţiu naţional de limbă şi de cultură, de invidiat şi pe care le-a strecurat în sufletele fierbinţi, ” cu foc de nemurire” ale confraţilor noştri basarabeni. Pentru că spunea poeta: “ Tu copile ce în preajmă /abia începi să îngâni / Dacă limba uita-vei / ne-om simţi (şi) mai străini ”(Mitul Trandafirului, Ed. “Litera artistică”, 1985). Amândoi au cinstit în cuviinţă şi l-au cântat în versul lor curat românesc, pe Eminescu, cel înainte mergător de naţie, referenţialul adânc de judecată şi de destin al acestui nobil popor. Spunea poeta “ Salut plecat!- pe toate vă ştiuse/…însingurat poet, salut plecat/…/Ce rar se naşte câte un bărbat/ Atât de drept şi curajos ca tine!”. Acest vers a constituit unul din semnele magiei, de lungă călătorie, un semnal intuitiv de pregătire pentru plecarea la petrecerea de dincolo , pentru însăşi ea, poeta Leonida Lari . Fie-I ţărâna uşoară, iar sufletu-I larg şi adânc nemărginit , cât al întregului său neam , să-I dăinuească constelar, peste întreg spaţiul românesc ancestral, în eternitate… Sibiu, 10.12.2011.

  2. gheorghe apetroae sibiu

    “CONCEPTUL CATEGORIAL AL CUNOAŞTERII ÎN OPERA LUI LUCIAN BLAGA”
    Gheorghe Apetroae -- Sibiu

    Dacă, în “ Hronicul şi cântecul vârstelor” se putea recepta la Lucian Blaga, o satisfacţie peremptorie pentru investigarea şi identificarea temporalităţii în fatum, de graţie trecerii sale translative prin “ locuri de mister “ şi unei polarităţi energetice şi spirituale , specifice unor determinante structurale în dimensionările fenomenologice, evidente în fragmente de text, precum ”(…) răzbăteam uneori în livezi cu linişti ce n-au fost parcă niciodată sparte de cineva “ , sau ” (… ) trezeau în mine o luciditate nouă faţă de care fantasmele terifiante se prăvăleau sub plugul conştiinţei”, în cadrele noetice noi, configurate în livrescul determinismului epistemologic, tot mai implicat, filosoful va reuşi să depăşească în scurt timp simplele relaţionări ontologice, bucuriile primului venit şi o anumită ataraxie, în limite iraţionale, exprimate până atunci fără prea multă exuberanţă şi cromatică filosofică, magnetismu-i livresc , determinându-i dinamismul trecerii la construirea unui sistem filosofic autentic cu baza în studiile laborioase, speculative. Lucian Blaga reuşeşte un concept ontologic funcţional, de referinţă sensibilă şi raţională.— CONTINUAREA AICI: https://www.totpal.ro/gheorghe-apetroae-conceptul-categorial-al-cunoasterii-in-opera-lui-lucian-blaga/

  3. gheorghe apetroae sibiu

    COLOCVIUL CULTURAL -- SOCIOLOGIC DE LA SIBIU

    Discurs encomiastic la deschiderea lucrărilor Colocviului cultural-sociologic de la Sibiu , ediţia a patra, 2004

    Gheorghe Apetroae -- organizator

    0

    ¤ Onorat auditoriu,

    Ediţia a patra a Colocvilui cultural sociologic de la Sibiu se desfăşoară sub patronajul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Naţional Cultural Sibiu, reprezentată la lucrări de inspector prof. Aurelia Marcu ,în sala de conferinţe a Ordinului Arhitecţilor din România. Ca organizator al acestui colocviu şi în numele colaboratorilor mei la realizarea tematică , ţin să mulţumesc celor două instituţii pentru generozitatea gesturilor amfitrionice.—-

    Rostul acestor colocvii cultural sociologice , pe care le-am iniţiat personal în anul 2001, în cadrul acţiunilor culturale ale Asociaţiunii ASTRA, este de a identifica axiologic şi reliefa personalităţile româneşti din domeniul culturii şi din celelalte sfere ale societăţii, în dreptul spaţiului istoric şi contemporan , pentru contributiile conceptuale şi artistice în elevarea acestor domenii, pentru aportul sistemic în construcţia fortificaţiilor culturale, spirituale şi ştiinţifice -- sindinamice ale poporului nostru, în spaţiul cultural şi social european.—- De această dată am gândit la rolul acestei ediţii în actualizarea celui care a fost Mircea Vulcănescu, sociologul şi eticianul român adânc implicat social, acum când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea sa. Acesta, făcând parte din pleiada de stele ale culturii româneşti , amintind de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petru Comarnescu, H.H. Stahl ş.a. , prin întreaga sa activitate s-a remarcat un redutabil publicist şi sociolog, un strălucit tehnocrat , o personalitate care, deşi regretabil de repede golită de biologic, spiritualitatea-i adâncă continuă a ne vorbi şi a-l înălţa în panteonul intelectualilor sacri.—-

    ¤ SCURTE REFERIRI LA EDIŢIILE ANTERIOARE

    Pentru început , ca iniţiator şi organizator al colocviilor cultural-sociologice de la Sibiu, îngăduiţi-mi, vă rog, a realiza retrospectiva acestor colocvii, nominalizând principalele teme şi participanţii cu studii şi comunicări la ediţiile anterioare, precum şi a releva succint istoricul apariţiei şi consolidării sociologiei ca disciplină fundamentală în ierarhia ştiinţelor social-umane.—-

    Primul colocviu, pe care l-am organizat în anul 2001, a avut ca temă generală “ Rolul raţionalismului în dezvoltarea societăţilor umane”. —-Această temă a înflăcărat spiritul cărturăresc al unor reputaţi magiştri de la institutele universitare din Sibiu, răspunzând la chemările mele persoanalităţi cu o activitate prodigioasă în planul cultural- filosofic, teologic şi ştiinţific al Sibiului.— .Amintesc pe domnul prof. univ.. dr. Alexandru Hudiţeanu, doctor în filosofie, directorul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic din Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, mult considerat pentru participarea principială constantă a domniei sale cu comunicări în colocviile anterioare ediţiei de astăzi, un prim exponent al acestei activităţi cultural- sociologice.—- Tema prezentată de domnia sa în primul colocviu a fost “ Raţionalismul cartezian reflectat prin prisma criticismului raţionalist kantian şi raţionalismul contemporan la Ferdinant Gonseth, Jean Piaget, Gaston Bachelard, Karl Poper şi Thomas Kuhn. Tot la prima ediţie a colocviului cultural sociologic de la Sibiu, conferenţiarul universitar filolog dr. Anca Sârghie de la Universitatea “Lucian Blaga “ din Sibiu, a comunicat doct despre “Opera filosofică a lui Rene Descartes comentată de Constantin Noica”. De asemenea prof. univ.ing Alexandru Cinteză, de la Academia Trupelor de Uscat , specialist în astronomie şi teoria erorilor , a comunicat în termeni cardinali, despre “ Incertitudine, hazard şi ştiinţă şi despre opoziţia dintre raţionalismul cartezian şi empirism” Personal am comunicat “ Principiile raţionale admise în concepţiile sociologice ale reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt şi ale “Noii Filozofii”, cu extrapolări şi valorizări ideologice în planul politio-social al societăţii româneşti contemporane”.—-

    Referindu-mă la a doua ediţie a Colocviului cultural-sociologic de la Sibiu, care a avut loc în anul 2002, în această ediţie s-a abordat o tematică mai variată pe domeniul valorilor culturale româneşti, raportate la cele europene.— A fost de substanţă axiologică cu valenţe cultural- sociologice comunicarea şi intervenţiile realizate de prof.univ. dr. Ioan Mariş , de la Universitatea “Lucian Blaga”. Acesta a prezentat studiul “ Conceptul de blagism în filozofie şi literatură”.— Aceeaşi factură a înregistrat şi participarea preotului prof. univ. dr . Ilie Moldovan. Acesta a comunicat în valenţe liturgice“Despre valorile cultural- religioase şi compatibilităţile axiologice între religie şi cunoaşterea ştiinţifică, cu referire la Toma d-Aquino, Soren Kierkegar şi Louis Lavelle, accentuând pe aspectele de teologie morală şi de bioetică, cu implicare în morala socială şi în credinţa ortodoxă a neamului românesc întru iluminarea-i cristică. — In acelaşi context , prof. univ . dr. Alexandru Hudiţeanu a dezvoltat în cea de a doua ediţie a colocviului, tema “ Valori ale umanismului”, iar profesorul filolog Virginia Hodorogea, vicepreşedinte al Asociaţiunii “ASTRA” a comunicat colocviului, într-un eseu estetizat şi expus eclatant, încărcat de un tezaur de metafore, despre “ Goga, poet al lacrimei”.— Personal am comunicat despre “ Critica antropologiei existenţialiste şi deschiderile ASTREI spre promovarea valorilor cultural ştiinţifice”.—-

    În ediţia a treia, din 26 decembrie , 2003, am conceput şi promovat în colocviu o temă mai generală : “ Consideraţii filozofice cu privire la evoluţia valorilor culturale şi rolul culturii în sistemele sociale contemporane”. Au fost abordate din spaţiul cultural naţional, cu extrapolări la cel cultural european şi internaţional , aspecte privind conflictul valorilor în desăvârşirea ansamblurilor culturale naţionale, liberalismul cultural, libertatea naturală a creaţiei, raporturile dintre cultură, religie şi ştiinţă în dinamica societăţilor contemporane şi protecţionismul în cultură, ca mijloc de ierarhizare socială.— După ce am trecut în registrul colocviului principalele aspecte din sfera culturală a socialului contemporan, în intervenţia sa, prof. univ. dr. Alexandru Hudiţeanu, a comunicat despre “ Definirea valorilor culturale “,relevând , în context, raportul dintre subiectul cognoscibil şi realul social concret şi pragmatismul cultural promovat de Richard Rorty , cu cuantificările raţionale ale principiilor ontologice de “dat “ şi “adus” în planul creaţiei şi al cunoaşterii sociologice şi despre cunoscutul său concept” Moartea epistemologiei” —.Prof. Adina Vlaicu, inspector la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Sibiu a comunicat despre “ Cunoaşterea şi valorificarea talentelor şi geniilor creatoare, premise ale marii culturi”, iar prof. univ.ing. Alexandru Cinteză a comunicat despre “Definirea conceptului de cultură în sistemele sociale contemporane”. —In aceeaşi ediţie, scriitorul preot drd. Florin Oancea, redactor-reporter la televiziunea PROTV a comunicat despre “Admiterea în identificarea şi promovarea valorilor culturale şi etico-sociale a conceptului sincategorematic în sintagma “ ascultă şi cealaltă parte”, un principiu moral tot mai puţin respectat de oportuniştii culturali ai perioadei post-revoluţionare .— Personal am comunicat despre “ Conflictul valorilor culturale în sistemele sociale contemporane şi despre liberalismul cultural”. Am promovat ,de asemenea, în acest colocviu o analiză gnomică cu privire la condiţia actuală şi de perspectivă a culturii naţionale, pe care am intitulat-o “Manifestul Cultural de la Sibiu “,o cartă structurată în 16 capitole, o reflexie socială privită cu interes de toţi participanţii la lucrările colocviului.—

    Dacă primele trei ediţii ale colocviului le-am organizat sub egida Asociaţiunii “ ASTRA”, cu calitatea de iniţiator şi membru fondator al ASTREI, şi cu aportul Bibliotecii “ASTRA” şi Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Sibiu, a patra ediţie, cea de astăzi, din unele motive tehnice, am organizat-o sub patronajul exclusiv al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Sibiu. Această ediţie, a 4-a , cu tema „ Mircea Vulcănescu, 100 de ani de la naşterea sa”, raportată la primele trei , reuneşte un număr mai mare de personalităţi din viaţa universitară, culturală şi socială a Sibiului. Se demonstrează interesul pentru factura ştiinţifică înaltă a primelor trei ediţii, pentru reuşita acestei manifestări inspirate, iniţiată şi organizată în spaţiul cultural- social al Sibiului. —Tema generală a acestui colocviu, este “Contribuţia lui Mircea Vulcănescu la definirea sistemului sociologic românesc fundamentat de Dimitrie Gusti şi de ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii sociologice de la Bucureşti , cu raportarea problematicii sociologice româneşti contemporane la sistemele sociale create de Comte, Durkheim, Moreno şi de reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt”. Consider că tema este de o mare actualitate şi de evidentă valoare ştiinţifică sociologică. De aceea mi-am propus să o relevez cu ocazia împlinirii, în acest an, 2004, a 100 de ani de la naşterea lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai importanţi gânditori sociologi existenţialişti români.— În cadrul acestei ediţii, care promovează un dialog deschis între participanţi , relevez următoarele studii şi comunicări tematice:— 1. Influenţa factorilor etico-psihologici în dinamica societăţii româneşti ,de prof. univ. dr. Alexandru Hudiţeanu- directorul Departamentului Didactic din Univ. L.B. Sibiu;— 2. Mircea Vulcănescu şi “Dimensiunea românească a existenţei, de scriitorul prof. univ. de literatură comparată dr. Dumitru Chioaru- Univ. L.B. Sibiu;— 3. Mircea Vulcănescu, gazetar, de scriitorul filosof prof. univ. dr. Ion Dur -- decan al Facultăţii de Filosofie şi Jurnalistică din U.L.B. Sibiu;— 4.Prezenţa divină în studiile laice-sociologice întreprinse de Mircea Vulcănescu şi Ioan Covrig Nonea, de prof. univ.teolog dr. Ilie Moldovan; —5. Mircea Vulcănescu şi dimensiunea religioasă a existenţei, de scriitorul preot drd. Florin Oancea şi , în sfârşit, tema a 6- a „Raportarea sistemelor sociologice româneşti la existenţialismul social promovat în cadrul Şcolii de la Frankfurt, despre alienare şi depersonalizare în societatea unidimensională”, de prof.univ.asoc.dr.ing. Gheorghe Apetroae,organizator al colocviului. —Celelalte teme programate în cadrul acestei ediţii, aşa cum au fost mediate în presă şi în celelalte medii de informare nu pot fi momentan abordate din cauza unor indisponibilităţi neprevăzute pentru raportori.— In plus de cele relevate până acum, doresc să apreciez, la cele mai înalte cote de moralitate şi recunoştinţă, prezenţa, cu studenţii de la secţia de sociologie- etologie a prof. univ. dr. Corneliu Bucur,Univ. L.B. Sibiu , senator, care după cum ştiţi ,în funcţia sa de director general al Muzeului Tehnicii şi Tradiţiei Populare “ASTRA”, a militat necontenit, de decenii, pentru promovarea valorilor cultural-sociale tradiţionale şi intelectuale în integritatea spaţiului naţional -- românesc.—

    Trecând, la alte aspecte organizatorice ale acestui colocviu, ţin să apreciez acceptarea domnilor profesori universitari Ion Dur- şeful catedrei de filozofie şi jurnalistică din cadrul Facultăţii de Jurnalistică şi Filozofie Sibiu şi prof. univ.teolog dr.Ilie Moldovan -- conducător de doctorate în cadrul Facultăţii de Teologie Sibiu, de a asigura moderarea lucrărilor acestui colocviu.— Sper ca domniile lor să selecteze din tematică şi să includă în dialog , in acest periplu pe domeniul operei şi activităţii cultural sociologice a gânditorului , spre interpretare şi valorizare a acelor principii de cunoaştere sociologic-existenţialiste, elaborate de Mircea Vulcănescu, şi să monitorizeze intervenţiile în direcţia conturării personalităţii sale, astfel ca toţi participanţii să-şi poată releva în comunicări şi intervenţii factura tematică, cu şansa construirii , în sinteze şi concluzii, de noi concepte şi tipologii sociologice , specifice cadrelor socio-toposurilor româneşti ce pot fi informatizate şi valorizate politic de societatea românească contemporană, în soluţionarea ipotezelor şi condiţiilor limitative din socialul contemporan, constituindu-se, astfel, vectori pozitivi ai cunoaşterii sociologice contemporane în construcţia durabilă , axiologic -- dorită a societăţii româneşti.

    ¤—REFERIRI LA ETAPELE DE FORMARE A SOCIOLOGIEI CA DISCIPLINĂ INDEPENDENTĂ

    —-Trecând la o altă etapă a intervenţiei mele în deschiderea lucrărilor acestui colocviu, aşa cum am ţinut să remarc de la începutul intervenţiei, voi încerca să realizez o foarte scurtă incursiune istorică in câmpul practicii sociologice, pentru ca auditorul, format în cea mai mare parte din studenţi de la secţiile de jurnalistică, filosofie şi etnologie din cadrul Universităţii “Lucian Blaga”, a căror participare o salut , şi le mulţumesc, să se familiarizeze cu problematicile cultural-sociologice şi să se introducă facil în această dezbatere colocvială .—-

    Vă rog să acceptaţi acest demers, chiar cu riscul de a răpi un anumit timp din dezbaterile colocviului, pentru care, vă mulţumesc! —-- Stimaţi participanţi! Se ştie că a existat întotdeauna şi pretutindeni , o nevoie de legitimare a construcţiei sociale, de descoperire şi valorizare a arhitecţilor sociali autentici, precursori ai sistemelor cultural sociologice, din perspectiva sociologică.— Să luăm, aşadar, ca primă etapă sociologică, sofismul. Fiecare om , desigur în contextul subiectiv relaţionat la socialul- obiectiv, are adevărul lui, va afirma Protagoras. Orice judecată, cu referire şi la social, este adevărată, tot el o va susţine.— Nici o judecată, bineînţeles, şi în contextul subiectului interelaţionat social, nu este adevărată va susţine Gorgias.— Aceste afirmaţii, făcănd abstracţie de acele ” paradoxuri insolulubilio” -- sincategorematice, deci contradictorii, în realitate sunt echivalente, de unde o realitate a adevărului este imanentă în construcţia istorică a societăţilor.— Dar doctrina sofiştilor va fi combătută categorial- aletheic, de Socrate. Acesta va arăta că ştiinţa are ca obiect generalul şi ca instrument de percepere şi măsurare a generalului, conceptul.—Prin instrumentul “Concept” se realizează acordul omului cu el însuşi şi cu alţii. Iată, dar, de pe atunci, o evidenţă a inter-relaţiilor generale -- sociale , faptul că Socrate va releva, prin formularea de concept că “ Certitudinea adevărului este subiectivă- relativă” în planul social.—

    Platon, încercând să dea certitudinii o semnificaţie obiectivă( în raportul dintre subiect şi natural-social), afirma existenţa conceptelor socratice în afara noastră, deci ne-subiective. Este vorba , dar de epistemologia “realistă” greacă născută din reflexiile idealist-raţionaliste ale lui Platon în încercarea de a formula legile gândirii logico-matematice (Platon: Fedon; Lysis; Timaios; Phaidros; Menon-Anamnesis; Republica,XIII; Phaidon; Cratylos ; Symposion şi ale lui — Aristotel asupra logicii ( Aristotel:Primele analitice; Analiticile secunde; Metafizica) ,toate, ca ştiinţe ne-experimentale, la acea dată.— În acest registru filosofic ni se relevă faptul că Platon va situa ideile (eidos) într-o lume exterioară a subiectului, deci transcendentală. Desigur, teoria ideilor va deveni la Platon şi teorie a existenţei, realitatea, devenind, astfel, principială, direct dependentă de intelegibilitate. Pentru că pentru Platon, ceea ce nu este inteligibil, nu există, pentru el, generând astfel principiul existenţialist al idealismului pur. —- Aristotel va atribui ideilor-analitice sau formelor-geometrice, din perspectiva naturală şi din perspectiva socială “ o existenţă şi un rol independent de subiect şi al căror rol (al ideilor şi al formelor) este “însuşi” şi subiectul, subordonat, dar nu va specifica toposul ideilor şi formelor, poziţia lor spaţială , şi interioară, deci subiectivă, cum o rezolvase Platon, într-o lume exterioară subiectului, abandonându-le dichotomic, într-un cadru relativ, fie exterior, fie interior subiectului. — A fost rândul istoric al raţionaliştilor, începând cu Rene Descartes, neo-raţionaliştilor, prin exponentul lor Imannuel Kant , pozitiviştilor , reprezentaţi , în principal, de Auguste Comte, care introduce, printre primii şi termenul de sociologie în stiinţele cunoaşterii scientiste şi, în sfârşit , al neopozitiviştilor existenţialişti scientisti, din cadrul „Cercului de la Viena”.

    ¤—CONTRIBUŢIA LUI MIRCEA VULCĂNESCU LA DEZVOLTAREA ŞCOLII DE SOCIOLOGIE DE LA BUCUREŞTI.—

    În România, în perioada interbelică, Mircea Vulcănescu , inspirat de şcoala sociologică de la Bucureşti condusă de universitarul Dimitrie Gusti, a cărui asistent a fost, a devenit un reper în construcţia ideologică a societăţii româneşti contemporane. —A reuşit acest lucru prin promovarea în domeniul sociologic, cunoaşterea ştiinţifică, epistemologia sociologiei, prin perceperea sau descoperirea multitudinii inter-relaţiilor subiectului ontologic raţional cu viaţa social politică a duratei sale -- existenţiale şi , desigur, în extrapolare istorică, din perspectiva sociologică cu oricare epocă existenţial umană,, din evoluţia materială şi spirituală a societăţilor umane.— Şi, a reuşit Mircea Vulcănescu, acest lucru prin interesul manifestat în cunoaşterea cât mai completă a raporturilor sferelor sociale în interiorul societăţii româneşti interbelice şi postbelice, cadrele lor sociale obiective, cu un demers sociologic-epistemologic implicativ pozitiv.— Pentru susţinere, voi releva mai jos un segment din textul elaborat de Traian Herseni cu titlul originar” Mircea Vulcănescu (1904-1952), text prin care se prezintă contribuţia lui Mircea Vulcănescu în domeniul sociologiei, relevând în subtitlul textului că “… marea lui vocaţie a fost metafizica, logica şi teoria cunoaşterii…” —Voi reda, în continuare, spre conturarea personalităţii sale pe domeniul sociologiei , părţi din acest text, scris de acest mare sociolog român: [[ “ Societatea este considerată de Mircea Vulcănescu, interpretându-l pe Dimitrie Gusti, o “ unitate autonomă de manifestări culturale şi economice, organizate juridic şi condiţionate cosmic, biologic, psihologic şi istoric”. Natura acestei unităţi este o “voinţă socială”…Scopul monografiei este “caracterizarea sociologică a voinţei sociale”.— De asemenea, cu privire la teoria raţionamentului experimental Traian Herseni a ţinut să releveze unele precizări teoretice realizate de Mircea Vulcănescu, după părerea mea, prin reuşite intrapolări factoriale din spaţiul bio-fizic în cadrele sociale şi anume: “1. Numim cadre ansamblurile mari de factori care influenţează voinţa socială. Voinţa socială reacţionează, creând manifestări. —Cadrele nu sunt deci cauze propriu-zise ale manifestărilor, ci numai condiţii ale acestora, voinţa socială având o putere proprie de reacţie.— Aceste manifestări sunt însă efectiv cauzate de către ansamblul factorilor, cadrul şi voinţa socială laolaltă. Invers, voinţa socială va fi caracterizată prin raportarea manifestărilor la ansamblul cadrelor…În orice cercetare socială va trebui să deosebim cu îngrijire, prin urmare: I. Cadrele (mediul), II. Manifestările (realităţile sociale), III. Voinţa socială(unităţi, structuri şi procese sociale)”. — Mergem mai departe: “După natura factorilor, distingem mai multe cadre, având fiecare o acţiune proprie asupra voinţei sociale şi faţă de care aceasta are şi ea o reacţiune proprie. Vom avea: Factori ( spaţiu, viaţă, viaţă sufletească, timp); Cadre (cosmic, biologic, psihologic, istoric); acţiune (natură, rasă – tip, constrângere, tradiţie) şi reacţie (cultură, selecţie, tendinţe de economie şi inovaţie). Printr-o notă la text se relevă că “ Problema sociologică a cadrelor stă în determinarea reacţiunilor voinţei sociale, faţă de acţiunea acestora. Reacţiunea se exprimă prin manifestări”. — Tot Mircea Vulcănescu s-a gândit să utilizeze sistemul sociologic al lui D. Gusti pentru calcule previzionale sau prognoze sociale determinate factorial-social. Cadrele însemnând, după el, putinţe (virtualităţi sociale), (şi- n.n.) raportându-le la manifestările existente, vom avea: 1. Cadre sărace + manifestări reduse =tendinţe statice, perspective de stagnare; 2. Cadre sărace (virtualităţi reduse) + manifestări dezvoltate ( foarte active) = tendinţe de regres, perspective de decădere; 3. Cadre bogate, puternice + manifestări încă reduse = tendinţe revoluţionare, perspective de transformări repezi; 4. Cadre bogate(putinţe mari) + manifestări dezvoltate = tendinţe de progres, perspective de dezvoltare continuă şi echilibrată… —Mai trebuie să amintim şi încercarea lui, acceptată apoi de întreaga şcoală sociologică de la Bucureşti, de a adopta o tipologie a unităţilor sociale, în comunităţi, instituţii şi grupuri, inspirată, înţeleg, din syndinamica tipologiilor biotice, în extrapolări similitudinale, ceea ce a însemnat, pentru acele vremuri, o dezvoltare autentică şi necesară a sistemului scolii de la Bucureşti…—Mircea Vulcănescu, a fost nu numai ”filosoful” şcolii, dar şi “economistul” ei. Ne-a rămas de la el un studiu extrem de valoros, pe cât de precis, pe atât de complet: Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui stat.,… neegalat pe plan românesc până astăzi…îl va releva Herseni.— În ce priveşte metodologia (cercetării economice) , “ aceste cercetări se pot grupa în două momente metodologice…în orice analiză sociologică…vom întâlni două cercetări cu totul deosebite ale realităţii sociale: 1. una fenomenologică şi 2. Alta etiologică… După el: Max Weber, Scheler, Werner Sombart au meritul de a fi pus pentru întâia oară în evidenţă…importanţa metodei fenomenologice în ştiinţele sociale…( în sensul că după “înţelegere” poate şi trebuie să urmeze ”explicaţia”. Numai universitarul filosof sociolog ieşean Petre Andrei în „ Das Problem der Methode în der Soziologie”, Leipzig, Otto Harrassowitz, 1927, 39 p, a mai pus, înaintea lui Mircea Vulcănescu, cu atâta fermitate şi precizie, necesitatea “metodei comprehensive” în sociologie, o metodă calitativă, prin excelenţă…” Pentru sociologie, ca şi pentru orice altă ştiinţă, explicaţie înseamnă…”desprinderea relaţiilor cu sens existenţial dintre un fapt şi alte fapte” .—- Cu alte cuvinte: lămurirea împrejurărilor apariţiei unui fapt însemnând tocmai împrejurarea necesară acestei apariţii. Deosebirea dintre etiologia şi fenomenologia unui fapt se referă, prin urmare, la discriminarea ce se poate face , în existenţa în genere, între esenţă şi prezenţă ( so sein , deosebit de- da sein), deosebire dintre ce e şi cum se produce faptul. În cadrul sistemului şcolii sociologice de la Bucureşti: ”Explicaţia vieţii sociale constă…în arătarea felului în care virtualităţile devin realităţi sociale, în lămurirea chipului în care ceea ce e posibil prin împrejurări devine existent efectiv, real, în faptă ”…—De o profunzime neobişnuită sunt … ideile lui Mircea Vulcănescu în privinţa celor două categorii de cadre din acelaşi sistem: De o parte, cadrele sociale, transcendente, exterioare realităţii sociale, reprezentând influenţa factorilor naturali şi biologici. De altă parte, cadrele imanente vieţii sociale, constituite de înrâurirea manifestărilor sociale, însele asupra altor manifestări sociale, exprimând prin urmare modul de auto-condiţionare a vieţii sociale prin ea însăşi, de autodeterminare”.Interesant!…— De unde concluzia, valabilă …până astăzi: “Viaţa socială nu se prezintă…ca un obiect inert, supus cauzalităţii mecanice a împrejurărilor exterioare. Ea se înfăţişează ca o totalitate dotată cu o putere de reacţiune sindinamică proprie, la influenţa acestor împrejurări.— De unde, un mod de reacţiune specială a vieţii sociale care corespunde fiecărui mod de influenţă cauzală. Influenţei naturale, societatea îi opune, prin manifestările ei, o reacţiune antropologică, al cărei sens este cultura. —- Influenţei biologice, societatea îi opune o reacţie selectivă, sau contra-selectivă. Propriei sale influenţe psihologice, societatea îi opune o reacţie nouă: individualizarea. Iar influenţei tradiţionale a trecutului îi opune: inovaţia. De aici rezultă un al treilea fapt important , şi anume, că înţelegerea cauzalităţii în sociologie are o dimensiune nouă, faţă de ideea de cauzalitate întrebuinţată în ştiinţele naturii.( subl. în orig.) —-Admiţând această forţă de autodeterminare, problema explicaţiei sociologice promovată de Mircea Vulcănescu , ca arhetip social, nu mai poate rămâne în domeniul strict al explicaţiei mecanice prin cauze exterioare, ci trebuie să aibă recurs la un determinism finalist, la o înţelegere dinamică, prin scopuri, prin motive .—- Am redat , aşadar, părţi din textul elaborat de Traian Herseni ca prezentare şi confirmare a contribuţiei lui Mircea Vulcănescu în domeniul sociologiei, pentru lucrarea” Sociologia, 1970, colecţia ” Istoria ştiinţelor în România. Editura Academiei Române.

    —- Aş mai releva referirea la existenţialismul antropologic vulcănescian şi la spiritul de dăruire pentru promovarea valorilor româneşti şi universale al lui Mircea Vulcănescu, pe care o realizează Mihai Şora, în eseul “ Despre Mircea Vulcănescu”, redând textual: “E de-a dreptul uluitor cât de vastă era cuprinderea a ceea ce ştia până-n străfunduri şi cât de precisă era organizarea a ceea ce apucă să comunice, fie că vorbea despre “tomism” şi “augustinism” sau despre “eros” şi “logos” în gândirea creştină, fie despre arhitectura sonoră a compoziţiilor lui Bach şi despre muzicalitatea catedralelor gotice .Sau despre altceva. “

    — În acelaşi context, de data aceasta , asupra istoricului aspectelor cunoaşterii epistemologice a problematicilor antropo -- sociale , vă ofer domniilor voastre posibilitatea de a releva, în comunicările anunţate, etapele de reflexii sociologice, cu rol determinant în evoluţia socială, în condiţionarea socială a cunoaşterii, acele elemente de construcţie sociologică, printre care existenţialismul antropologic , pe care Mircea Vulcănescu le stăpânea cu multă siguranţă şi autoritate şi pentru care pentru a le promova a acceptat condiţia sacrificial-peratologică, chiar şi răstignirea sa pe altarul tragic al societăţii .

    Încercând , holistic, unitatea hegeliană intelect-raţiune, substanţa acestui colocviu cultural – sociologic, să zicem „Fides quaerens intellectum”, îngăduiţi-mi să vă mulţumesc, încă odată, domniilor voastre, pentru participarea şi pentru contribţia substanţială la siguranţa reuşitei acestei reuniuni academice şi să ofer conducerea lucrărilor moderatorilor . Comunicările vor fi publicate în volum . —- Gheorghe Apetroae, Sibiu, 2004.

    MARGINALII LA EDIŢIA A 4 -A A COLOCVIULUI CULTURAL- SOCIOLOGIC DE LA SIBIU …Gheorghe Apetroae Sibiu

    Mircea Vulcănescu, între un personalism raţionalist şi un existenţialism uman

    Teleologic vorbind , prin colocviu s-a încercat actualizarea mai evidentă a lui Mircea Vulcănescu , sociologul şi eticianul implicat social, dar fără a se defini ideologic. Acesta, din pleiada lui M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, P. Comarnescu, H.H. Stahl ş.a., prin excelenţă metafizicieni, avea să fie un gânditor sociolog,, un apreciat publicist şi un tehnocrat remarcabil. Implicat ,prin impunerea acceptării unei responsabilităţi într-o guvernare ce avea a o îndeplini strălucit sub dictatura mareşalului Antonescu, ca subsecretar de stat la finanţe, Mircea Vulcănescu, aşa cum releva Pv. Dan citat de Şt. J. Fay, a fost condamnat “nu pentru o vină particulară ci pentru una colectivă, vina de a fi aparţinut unei elite intelectuale cu o profundă conştiinţă culturală, naţională”. S-a sfârşit în închisoarea de la Aiud , în anul 1952,la numai 48 de ani şi ca şi alţi intelectuali ,victime ale ideologismului comunist a fost înhumat, pentru a-şi petrece eternitatea materială ,într-o groapă comună din marginea Aiudului. Însă, deşi de biologic repede golit, spiritualitatea-I continuă a vorbi şi a-l înălţa în panteonul intelectualilor/sacri… Cu această motivaţie, cu admiraţia şi respectul cuvenite , orientarea raţional -- existenţialistă a lui Mircea Vulcănescu a fost analizată de Ion Dur, Alexandru Hudiţeanu, Ilie Moldovan, Florin Oancea şi Gheorghe Apetroae, participanţi la colocviu , prin prisma socio-epistemologică, din perspectiva sociologică românească raportată la sistemele sociologice create de Comte, Durkheim, Moreno şi de reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt. În faţa numeroşilor studenţi de la secţiile de filozofie, sociologie şi etnologie, prof. univ. dr. Ion Dur de la Facultatea de Filozofie şi Jurnalistică Sibiu apreciază frecvenţa sporită a apariţiei scrierilor lui Mircea Vulcănescu la mai multe edituri şi relevă meritul universitarilor sibieni de a-l fi omagiat într-un simpozion , în luna aprilie a acestui an ,când s-a împlinit o sută de ani de la naşterea lui , acesta devenind o personalitate cunoscută. Prof. univ. dr. Ilie Moldovan relevă, la dimensiunile unei prezenţe axiologic divine studiile laice- sociologice întreprinse de Mircea Vulcănescu şi Ioan Covrig Nonea, evidenţa contribuţiei celor doi intelectuali români , primul sociolog, etician şi economist format la şcoala gândirii sociologice interbelice, cel de al doilea profesor de filosofie, mentor al implementării ştiinţelor sociale în învăţământul românesc. Mircea Vulcănescu, spune Ilie Moldovan, a acordat primat contribuţiei vieţii religioase la viaţa socială şi, ceea ce aduce bun religia este specificitatea conţinutului trăirii exteriorizate în sociologia vieţii. Ca teolog, consideră profetică atitudinea lui Mircea Vulcănescu , de condamnare a personalismului energetic în varianta accentuat scientistă concepută de filosoful român C. Rădulescu Motru, deşi îl respecta pe acesta ca personalitate filosofică . Şi, când concepţia creştină despre suflet şi veşnicie părea clătinată , Mircea Vulcănescu va axiomatiza: ” Nu materia ci spiritul va hotărî destinul neamului” . El vorbeşte despre supremaţia spiritului şi din acest unghi e un teolog autentic. Sentimentul de comunicare cu Dumnezeu e un act de experienţă demonstrată . În conceptul său ontologic, apreciază profesorul teolog Ilie Moldovan, sunt idei personaliste raţionale, în măsură de a fundamenta primatul divinităţii. Pe tărâmul sociologiei, Mircea Vulcănescu promovează spiritualitatea, definind familia ca prim nucleu al organismului social, iar tot ce ameninţă integritatea familiei ameninţă şi societatea, definiri valorice pe care le va promova cu patos şi perseverenţă profesorul Moldovan, promotor al multor studii docte de isihasm şi de bioetică de reflexie vulcănesciană. În aceeaşi concepţie ,trăiristă, Ilie Moldovan îl încadrează şi pe profesorul filosof Ion Covrig Nonea. Acesta va adopta, deopotrivă două direcţii, una ştiinţifică şi una tradiţionalist-spirituală , de cultivare a sufletului românesc cu scopul de a zădărnici orice tentativă asupra românismului ,în tumultul istoriei. Tratatul de pedagogie al lui Ion Covrig Nonea îl consideră o capodoperă didactică , în el dovedind puterea morală a sufletului românesc. Îngemănând gândirea lui Mircea Vulcănescu cu cea a lui Ion Covrig Nonea, prin similitudini conceptuale, Ilie Moldovan remarcă la ambii vaste cunoştinţe ştiinţifice. Ambii se referă vizionar la destinul neamului românesc într-un spirit ştiinţific noologic. Mai mult, Mircea Vulcănescu va promova în existenţialismul său naturalist-uman, ca un stâlp al adevărului, materialismul dialectic, încheie Ilie Moldovan intervenţia. Ca moderator, Ion Dur nu va fi plenar de acord cu Ilie Moldovan şi va afirma că Mircea Vulcănescu nu este un” teolog autentic”. A studiat teologia, doar sub “aspectul de componentă sociologică a vieţii sociale , aşa cum a studiat metafizica, logica , teoria cunoaşterii, etica şi economia “.

    . Drd. Florin Oancea îl relevă pe Mircea Vulcănescu ca un om deplin al culturii române, care avea să se aplece cu competenţă asupra problemelor societăţii româneşti. A absolvit studiile universitare de filosofie şi de drept la Bucureşti şi a continuat şi finalizat studii de drept şi economie politică la Facultatea de Drept din Paris. Tot la Paris, în contact cu cercurile ortodoxe şi tomiste, a studiat teologia. Întors la Bucureşti, va ocupa diferite funcţii , printre care cea de asistent la catedra de Sociologie, Etică şi Politică a profesorului Gusti. Ca sociolog, face parte din Scoala Română de Sociologie condusă de D. Gusti, alături de H. H. Stahl, Tr. Herseni. A. Golopenţia., C. Brăiloiu ş.a. . Participă la cercetarea monografică a satelor româneşti şi ocupă o poziţie mediană între dreapta noologică gustiană, reprezentată de Tr. Herseni şi stânga empiristă, reprezentată de H. H. Stahl. Ca filosof, militează pentru o poziţie realistă, naţional-monarhică şi ortodoxă, pe urmele profesorului său Nae Ionescu, al cărui discipol, împreună cu Mircea Eliade ş.a. Ca Ca economist se va preocupa, pe direcţia lui Virgil Madgearu, de caracterele specifice ale economiei rurale româneşti. Vorbeste pertinent despre religie şi credinţă, de faptul că trupul şi sufletul locuiesc organic , relevând dimensiunea religioasă a existenţei, ca un suport teologic şi evidenţei bisericii ortodoxe, o dimensiune dinamică. Religia nu este numai o introducere la normele morale, ci şi aplicaţia iubirii de oameni .În temniţă, grav bolnav , refuză să trăiască. Este un martir şi un mărturisitor al credinţei. Având trăirea să moară pentru un semen al lui, şi-a îndeplinit-o. Dimensiunea religioasă a existenţei a stat în gestul lui ultim, exemplul cel mai grăitor. Pentru aceasta ar putea să fie pus în calendarul creştin , iar datoria bisericii ortodoxe este de a-l canoniza. Nu are nevoie de caracterizare. Caracterizarea şi-a făcut-o însuşi Vulcănescu cu viaţa dăruită pentru alţii, cu talentul de creaţie, empatia, politeţea, tăria de caracter, prezenţa de spirit şi de sacrificiu, va încheia scriitorul Florin Oancea.

    Prof. univ. Alexandru Hudiţeanu, doctor în filosofie , Univ. L.B. Sibiu reperează coordonatele axiologice ale lui Mircea Vulcănescu de reaşezare a valorilor sociale în spiritualitatea românească , redând un episod interesant. Era în 5 decembrie 1986, când prof . Hudiţean este vizitat de Marin Diaconu, Gheorghiţă Geană şi Măriuca , fiica lui Vulcănescu. Pe 6 decembrie, grupul avea să se completeze cu discipolii lui Constantin Noica, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Toţi aveau un singur obiectiv: restituirea lui Mircea Vulcănescu. Marin Diaconu lucra pe manuscrisele lui Mircea Vulcănescu,. gândind la o integrală a operei vulcănesciene.. Măriuca Vulcănescu a expus momentul închiderii tatălui său la Aiud ,corespondenţa sa cu familia şi sfârşitu-i sacrificial. Sacrificiul pentru semeni i-a fost permanent , neglijându-i motricitatea în sensul peratologic. Pentru colegul de celulă cu o circulaţie periferică slabă , Mircea Vulcănescu şi-a dezbrăcat pulovărul de lână, şi, deşirându-l, i-a împletit muribundului ciorapi cu ajutorul unor beţe de chibrit. Tot el avea să -şi dicteze sfârşitul, aşezându-se pe grătarul de lemn ce sta pe betonul umed şi rece al celulei pentru a-L ţine deasupra sa pe studentul bolnav, salvându-i viaţa , dându-şi-o, în schimb. Iată câtă forţă sacrificială , de influenţă asupra propriului destin!. Biografia sa a fost strălucit realizată de Şt. J. Fay, cel care, cum preciza scriitorul filosof Ion Dur ,la Paris ,fiind şi-a oferit disponibilitatea pentru promovarea ortodoxiei, traducându-l pe Nae Ionescu în limba franceză. .M. V. a avut două doctorate, în drept şi economie. A fost director la vămi. Ca subsecretar de stat la finanţe a gestionat plăţi şi a negociat contracte , realizând o balanţă financiară pozitivă, favorabilă României în tot timpul războiului. A fost un erudit , dar cu un destin socratic. A excelat în sociologie, dar şi în etică, gazetărie, finanţe şi politică.. Ar fi putut fi lider de generaţie, dar supramodestia, empatia , generozitatea îl duceau , până la automutilare. A fost o personalitate crucială pentru destinul românesc. Rolul său în dezvoltarea etico-psihologică a sociologiei româneşti a fost esenţială. După 1918, toată elita intelectuală era antrenată în realizarea unui sistem filozofic românesc, iar Mircea Vulcănescu se va găsi în prim planul acestei edificări îndrăzneţe, va încheia prof. univ. dr. A. Hudiţeanu.

    Conf. Universitarul dr. Dumitru Chioaru s-a referit la “Dimensiunea românească a existenţei” din care a reţinut mai mult aspectul ontologic. Perioada existenţială analizată de Mircea Vulcănescu prezintă similitudini cu perioada prezentă. Si atunci erau alianţe şi axe, şi acum se promovează alianţe şi axe. Ce se întâmplă acum în plan european constituie o nouă provocare la ordinea mondială, dar în alte localizări!…Apoi conceptul de ispită…Sufletul poporului român e o arhitectură de ispite, o interpătrundere şi toate aceste ispite se topesc într-un creuzet al naţiunii. De unde românul are un fel al lui , biologic şi social.. Dar tăria unui popor este cum să se impună în faţa celorlalţi. Sunt şi psihologii care ne unesc. În replică, prof filosof Ion Dur redă din E. Cioran , răspunsul la supradimensionarea de către Mircea Vulcănescu a ontologicului românesc, atenţionându-l să vorbească ” nu numai de mioriţă ci şi despre gălbeaza mioriţei !!”. Dumitru Chioaru va concluziona starea de ispită ca o relativitate a spiritului şi din aceasta geneza unor trăsături de slabă moralitate. Filosoful Ion Dur leaga această stare şi de dictonul cristic “iubeşte aproapele.. ca pe tine însu-ţi…”, ca un fenomen de împăcare , specific societăţilor rurale personaliste, concept abordat şi de Mircea Vulcănescu în cadrul cercetărilor sale sociologice. Ion Dur regretă că Şcoala sociologică înfiinţată şi dezvoltată de D. Gusti în perioada interbelică nu a mai avut aceeaşi vigoare după război, identificându-se doar cu activităţi sociologice sporadice. Dumitru Chioaru sesizează ontologicului social prezent o perioadă democratică în plan cultural, un prilej de a recupera tradiţia noastră sociologică. Bine ar fi să fi fost continuată acea şcoală românească tradiţionalistă şi acum am fi putut oferi lumii un model sociologic european, apreciază el, în încheiere.

    Personal, la solicitarea profesorului Dur, am încercat o raportare a sistemelor sociologice româneşti la existenţialismul social promovat în cadrul Şcolii de la Frankfurt . Dar nu mai înainte de a releva succint evoluţia istorică a sociologiei prin prisma relaţiei antropo -- dimensionale dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii – multitudinea sferelor vieţii sociale, începând cu presocraticii şi continuând cu Platon, Aristotel , Descartes, Condillac, Condorcet, Kant, Hegel, Comte- cel care va defini sociologia ca disciplină, apoi pe Spencer, Durkheim, Tarde, Meinnheim şi neoraţionaliştii. Şcoala sociologică a lui D. Gusti nu s-a dezvoltat de la sine. Aceasta s-a format şi activat în competiţie cu alte şcoli sociologice, cea mai importantă fiind Şcoala de la Frankfurt. Dar sociologii de la Frankfurt vor aborda un alt fel de sistem social decât sistemul social românesc- preponderent rural. Analiza pertinentă a schimbărilor în societăţile europene industrializate, contemporane şcolii româneşti gustiene , a fost obiectivul adepţilor acesteia , amintind doar pe sociologii Theodor Adorno, Jurgen Habermas, Erich Froom şi, desigur, Herbert Marcuse. Ei concluzionează generalizarea alienării şi depersonalizării în societăţile industrializate, devenite unidimensionale. Dar transformarea societăţii româneşti majoritar rurală , obiect de analiză la Mircea Vulcănescu a avut o caracteristică specifică, cea a legăturilor spirituale puternice ale populaţiei rurale pe pricipiul de vecinătate, în sat şi la câmp , mult mai dezvoltat sub aspectul religios-caritabil şi moral-tradiţional, faţă de izolarea şi neantul urbanului, unde legăturile umanitare, devin tot mai slabe, pe măsura industrializării şi urbanizării, elemente fundamentale ale egocentrismului şi alienării. Revenind la Şcoala de la Frankfurt, Herbert Marcuse, discipol al lui Heidegger, inspirat de Hegel, şi confirmat de Georg Lukacs , va aborda socialul prin a-i nega industrializarea, în primul rând, prin dezvăluirea ontologiei singularului şi particularului, pornind de la principiul dialectic al negativităţii exprimate în critica societăţii industriale robotizate, în care se manifestă generalizarea fenomenelor de reificare şi de alienare, ambele însoţite de manifestări social-antropologice cu caracter speculativ degenerativ, de dezumanizare şi prin aceasta cerinţa revenirii la echilibru sistemic social, la o dezvoltare armonioasă a tuturor sferelor vieţii sociale, la moralizarea economică -socială , concept de reţinut pentru sistemele sociale europene contemporane..

    Gheorghe Apetroae Sibiu

  4. CARAGIALE ȘI EMINESCU

    În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamațiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani , un tânăr bine legat, cu studiile întrerupte și pus pe căpătuială.
    În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se atașază de trupa lui de teatru . Văzând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, și iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajază ca sufleor și copist la Teatrul Național.
    Soarta face ca acum să se întâlnească cei doi mari scriitori, Caragiale și Mihai Eminescu.
    Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vieții noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultură, aruncat prea devreme în vâltoarea vieții e pus față în față cu un tânăr pribeag, fugit de acasă, răzvrătit contra școalei și găsind timp, între munci istovitoare, să-și înzestreze sufletul cu o comoară de cunoștințe.
    Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investește în ochii acestuia ca un tânăr de excepție. Eminescu îi apăruse frumos ca o scluptură antică sau ca un sfânt hărăzit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternanțe de euforie și tristețe ce-i caracteriza vârsta adultă, rămâne impresionat de personalitatea lui.,,E prea frumos să fie adevărat!” avea să exclame Caragiale mai târziu, aducându-și aminte de întâlnire.
    Și lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a părut a fi a unui dandy îmbrăcat bine, cu multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor de teatru. Acum în această sesiune teatrală dintre anii 1868 și 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egală pasiune pentru literatură.
    Câte discuții s-au depănat între dânșii, în ceasurile lor libere, petrecute laolaltă, între două spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar și de cultură.
    Caragiale a fost martor și la la plecarea lui Eminescu la Viena, însoțit de fratele său, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care să ateste legăturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise și publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl laudă în ,,Direcția nouă”(1872), punându-l imediat după Alecsandri. Să fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?
    În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în București adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grăbește să-l cheme în redacție pe Caragiale, spunând că un altul mai bun ca el nu există în tot Bucureștiul. Se vede treaba că Eminescu îi urmărea mersul lui la ziarele „Claponul” și „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „Național-liberarii” și „ Liberalii și conservatorii” nu au darul să atragă atenția șefilor junimiști precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrâna împreună cu cei doi la ziar, ne-a lăsat cele mai prețioase amintiri despre atmosfera redacțională și despre prietenia dintre Eminescu și Caragiale. Cu „Roma învinsă”, Caragiale pătrunde la Junimea. Cu talentul său scenic, a prezentat junimiștilor piesa aproape jucată de el, mimând, gesticulând și rostind apăsat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei puseseră la cale să scrie și o „ Gramatică”, împărțindu-și rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa și Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodată. Ca să învețe de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gică-contra” tratând drept moftangii pe Kant și pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevărate lecții de filozofie. După ceasuri lungi în redacție ei se căutau și prin oraș, izolându-se la nesfârșite taclale. Cei doi își câștigaseră întietatea și la Junimea, unde, cu toate că erau cei mai tineri, își câștigaseră un adevărat prestigiu prin precizia și fermitatea vederilor critice. Eminescu se mulțumea cu încuviințarea lui Maiorescu și se bucura de admirația mută a lui Caragiale, „Las’ c-a tăcut și hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune că „era o plăcere nu numai pentru dânșii ci și pentru oricine care vedea cum petrec împreună.”
    La ziarul ,,Timpul”, Caragiale trăgea mâţa de coadă, lăsând beleaua mai mult pe Eminescu şi Slavici.
    După ce a participat câtva timp la şedinţele Junimii din Bucureşti, îşi schimba atitudinea dintrodată şi-l atacă și pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui şi l-a publicat în revistă. Ţine conferinţe împotriva-i, deşi mai târziu l-a linguşit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” şi n-a mai vrut să aibă cu el decât relaţii,, literare”.
    Caragiale era un,,graeculus” înfigăreţ şi foarte agil. Observând că nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie şi pe Slavici în proză, el se axează pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfătuit şi de Eminescu, care văzuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic şi cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfăşura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, dărâmător de valori, indiferent la morală, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste măsură în puterile lui, Caragiale nu se putea să nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de altă talie etică şi artistică.
    Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras nişte acte compromiţătoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu şi i le-a dat ,,andrisantului”. După opt zile de absenţă din redacţie, Caragiale este numit inspector școlar cu 800 de lei pe lună de către „andrisant”.
    Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primăvara anului 1878 până la mijlocul anului 1881, când a trebuit să părăsească redacția, silit din motive pe care numai el le cunoaște. Istoriografia literară ne vorbește și de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibilă rămâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adică Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la București. Femeia era frumoasă și atrăgea atenția bărbaților, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rică Venturiano. Ocazia se ivește tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor școlar pe județele Neamț-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-și găsește consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamț, fie la Iași. Cei doi au întreținut și o corespondență, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Și nici Veronica nu le-a păstrat pe-ale lui. Dacă le păstra poate posteritatea avea să cunoască mult mai multe taine din relația lor.
    Numit revizor şcolar pe circumscripţia Neamţ-Suceava, I. L. Caragiale o asaltează pe Veronica Micle, cu atenţiile lui de amorez şi veştile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critică pe Mihai faţă de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de supărare cu poetul. Scipione Bădescu îl pune în gardă pe Eminescu despre legăturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamţ, legături fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei şi l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destăinuit şi ea secretul despre ,,boala” lui, ,,păcat” pentru care Eminescu o iartă. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” față de Caragiale.Se spune că chiar ar fi vrut să-l împuște cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.
    Nu l-a iertat însă niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa şi i-a cerut să restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scenă dură se întâmplă chiar într-una din şedinţele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Crăciun, când cei doi scriitori se ceartă ca la uşa cortului, ,,dimpotrivă Eminescu şi Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).
    Veronica nu era disponibilă să facă,, prostia” de a se îndrăgosti de Caragiale, Junimiştii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau această dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită, mai ales că Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai departe şi insinuează o intriga specifică lui Caragiale cum că dramaturgul ,,i-a înşirat pe toţi prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care şi el înşuşi”.
    Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce păcat că nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine și viața l-a tentat cu toate prefăcătoriile și bunurile ei: a fost sărac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil și o fi fost iubit, niciodată nu și-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zămislit se pare că i-a suflat-o la ureche, după ce l-a gătit, zicându-i, cu un picior în spate:„„du-te să fii trivial!”
    La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, străbate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a făcut poetului.
    Cu toată bârfa lumii, Eminescu a fost alături de Veronica până la sfârşitul vieţii. O fotografie, descoperită recent, îl arată pe Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe.

    ION IONESCU BUCOVU 27 februarie 2012

  5. EMINESCU ȘI TEATRUL
    Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet și un pasionat ziarist, atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul și ar fi devenit un mare actor. Spun acest lucru pentru că încă din copilărie Eminescu a fost atras de mirajul scenei. Primii lui ani i-a petrecut la Ipotești și la Botoșani. Fiind „cel mai rău” dintre copiii căminarului, Mihai s-a ascuns în singurătatea codrului și a naturii, s-a izolat prin peregrinări și joacă, menite să-i dea iluzia evadării din lumea reală, care nu-i era tocmai prielnică. A jucat la început pantomima, cea mai veche formă de teatru:
    „Copii eram noi amândoi,
    Frate-meu și cu mine,
    Din coji de nucă car cu boi
    Făceam și înhămam la el
    Culbeci bătrâni cu coarne
    …………………………
    Și frate-meu ca împărat
    Mi-a dat mie solie
    Să merg la broaște suflecat
    Să-i chem în bătălie,
    Să vedem cine-i mai tare.”

    O altă lume i s-a deschis în fața ochilor atunci când a început să învețe carte. Înscris la Cernăuți în clasa a treia la gimnaziul greco-catolic, după primele două învățate acasă, el a avut posibilitatea să citească și să participe la spectacole de teatru. Mai întâi a găsit acasă o vastă bibliotecă cu volume ca „Alzira” sau „Americanii” tragedie de Voltaire, tradusă de Gr. Alexandrescu, „Antony”, dramă de Alexandre Dumas, tradusă de Alexandru Hrisoverghi, cu precuvântarea lui Costache Negruzzi, „Mizantropul” de Moliere și „Zaira” de Voltaire, traduse de George Sion, piese de teatru citite, apropriindu-l de vasta cultură teatrală.
    La liceul german, trecut în septembrie 1860, a dus-o greu, mulți profesori erau „ iluștri pedagogi, dar uitau să fie oameni” ceea ce l-a făcut pe Eminescu să urască școala. A găsit mângâiere în casa lui Aron Pumnul, profesorul lui de limba română, care l-a și găzduit, cu o bogată bibliotecă a gimnaziștilor, care i-a fost ca o mană cerească, mai ales prin ”Lepturariu”, făcând cunoștință cu aproape toți scriitorii noștri. Aici a dat și de profesorul de istorie Neubauer, un mare iubitor al dramaturgiei germane, care-l punea să povestească întâmplări din mitologia greacă, războiul Troiei sau expediția argonauților. Neubauer era „teatralist”, îi îndemna pe copii să joace teatru. În „Suvenirile lui din copilărie”, Eminescu și-a așternut pe hârtie câteva gânduri din această epocă: „La Dzierzek, în casa cu plopi. Grădina cu mere în care îmi făcusem cuib ca vulturul și găseam mere toamna rămase din scuturătură… Galeria cu tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe pereți chipuri rupte din jurnale… Teatru l-am jucat odată în odaia din pod, în care ședeam cu armanul, a doua oară în grădina Landhaus an der Heerstrasse- Libelei am Fenster, Grosspapa, bostanul găurit cu lumânarea…” Piesele jucate erau ale lui August de Kotzebue, de care va vorbi mai târziu ca ziarist dramatic. Farsa naivă îi bucura pe copii și-i scoteau din constrângerile cazone ale școlii. Eminescu , probabil l-a jucat pe cameristul Baltazar, eroul principal, din piesă. Constantin Bărcănescu, tenor de mare faimă, își aduce aminte despre Eminescu că avea „o voce mică, dar dulce și mlădioasă. Cuvintele erau spuse cu o expresiune și cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”.
    Spuneam că o mare înrâurire asupra formării lui Eminescu a avut-o biblioteca gimnaziștilor din casa lui Pumnul, de care s-a îngrijit o perioadă de timp. Acum a cunoscut comedioarele lui Vasile Alecsandri, ”Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii”, „Zgârcitul risipitor”, „Rusaliile în satul lui Cremene”, „Millo director sau Mania posturilor”etc.
    Pe 16 aprilie 1863 Eminescu dispare din școală, unii eminescologi punând accent pe faptul că a murit Pumnul și Eminescu n-avea de ce să mai stea la școală. Adevărul este altul. După ce se vede respins cu o bursă de la liceul din Botoșani, apare o trupă de actori a lui Tardini-Vlădicescu în Botoșani unde joacă câteva spectacole în sala de teatru, „Teatru român”, instalată pe Calea Națională. Presupunem că Eminescu a luat urma trupei în orașul de unde fugise, adică Cernăuți, cu acestă trupă, afirmând că vrea să urmeze cursurile școlare ca „privatist”. Aici Eminescu a fost nelipsit de la spectacole, fermecat de minunile care se desfășurau pe scenă. El„ sta nemișcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii și se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observații”. Spectacolele s-au prezentat între 13 martie și 29 mai 1864, cu 33 de piese, după care trupa și-a continuat turneul la Brașov, unde a jucat toată vara anului 1864. Ioan Zbierea, fostul lui profesor de limba română, ne povestește că „ Teatrul l-a abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia și el să fie actor, și actor dramatic! Și așa a părăsit gimnaziul…”
    Prietenia lui Eminescu cu actorii pare să se înfiripat la Botoșani, acum a încolțit în mintea lui gândul să urmeze trupa. Mai întâi s-a lipit de trupă ca „admirator”. Obligat de tată, intră câtva timp ca „scriitoru al cancelariei” din Botoșani, ca în martie 1865 să se alăture iar trupei de teatru. Trupa se afla în iunie 1865 la Brașov și Eminescu făcea parte din rândul actorilor. De data acesta nu mai era un simplu „admirator”, ci un profesionist. El a ocupat cușca suflerului și cu o memorie prodicioasă a învățat pe de rost pasaje întregi, pe care le recita pe scenă.
    Au urmat apoi anii de peregrinare cu actorii din teatrul Ștefaniei Tardini, care au avut o mare însemnătate în viața poetului. Avea acum 16 ani împliniți, noul drum ar fi vrut să însemne calea spre mai multă libertate pentru poet. Umblând prin țară, va avea prilejul să cunoască pământul țării, tradițiile, creația populară, natura și oamenii. Între timp suflerul devine și un mare poet, publicând primele poezii în „Familia”. Acum Eminescu era fericit. „ Ca un copil care așteaptă ceva nou și frumos -- avea să-i scrie el Veronicăi Micle peste ani- așa și eu așteptam numărul din „Familia”. Ceteam ca un actor pasionat rolul; mi se părea că ceea ce compusesem din inspirație era altceva… unde sunt clipele de veselă și nobilă visare? ”
    Trupa de teatru a Ștefaniei Tardini era compusă din 17 persoane, 10 bărbați, 3 doamne și 4 domnișoare. O trupă așa de mică avea nevoie de ajutor. Actorii făceau de toate, nu aveau o specializare, ei recitau, cântau și jucau. Eminescu pare că le căzuse bine. Cu vocea lui putea să fie un bun actor, dar cu scrisul un excelent copist de roluri. Mite Kremnitz avea să amintească cunoscuților că „ Abia un băiețandru, părăsi dar gimnaziul și colindă Ardealul, Muntenia și Moldova, cu acea trupă de actori, în care era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufler” Înfrățit cu teatrul și cu poezia, a pornit să cutreiere țara, s-o cunoască.
    După desființarea trupei, Eminescu a fost nevoit să se despartă, hoinarul și-a continuat drumul singur colindând prin Transilvania. În 1866 Eminescu se afla la Blaj, mica lui Romă, unde venise să-și susțină examenele. Părul lui lung, „purtat ca al preoților orientali…” de care-și amintesc contemporanii, era pieptănătura actorilor, într-o vreme când nu existau peruci și actorii puteau astfel să-și schimbe înfățișarea, așa era Iorgu Caragiale, Mihai Pascaly și chiar tânărul Caragiale, în vremea când studia arta dramatică și când a fost sufler.
    În ianuarie 1867, Mihai Eminescu făcea parte din trupa de teatrua a lui Iorgu Caragiale. Avem mărturia lui Caragiale care ne dă amănunte prețioase despre poet. Caragiale în vârstă de 15 ani, cu doi ani mai mic decât poetul, venise proaspăt în București și trăsese la unchiul său, actorul Iorgu Caragiale. „ Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor…Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Am și eu un băiat în trupă care citește mult, este foarte învățat, știe nemțește, are mare talent, face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate… Eu cred că ți-ar face plăcere să-l cunoști…” I-a povestit cum îl găsise la un hotel din Giurgiu, slujind în curte și la grajd, culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. Actorul i-a propus să-l ia ca sufler cu șapte galbeni pe lună și Eminescu a primit cu bucurie.„Era o frumusețe- povestește Caragiale când l-a văzut- o figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari, -- la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic…” Trupa ambulantă era a actorului Mihai Pascally, din care făcuse parte și Caragiale ca al doilea sufler și copist de roluri.
    Iorgu Caragiale l-a tocmit ca sufler pe Eminescu și de atunci nu s-au mai despărțit. Eminescu a redactat petiția prin care trupa solicita Ministrului sala Teatrului cel Mare pentru a da spectacole, „ spre a se putea hrăni onorabil”, prin mijlocirea artei dramatice. Nemulțumiți de orarul aprobat, Eminescu a continuat cu petițiile adresate Teatrului cel Mare, cerând și duminici de reprezentare, dar fără rezultat. Repertoriul suflat de poet era divers, de la piese patriotice la drame și comedii. De asemenea și copierea textelor pentru artiști o făcea tot el. Tânărul de optsprezece ani năzuia să scrie și piese, precum „Ariel”, „Faust” „Un don Juan românesc” Evolski, un actor al timpului, spune despre poet: „Adeseori, sufla din cușca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse dintr-o haină Louis IV, pantalon bufanți Henric IV și chivără de carton aurit„ a la Misterele inchizițiilor”. Trupa având artiști puțini, adeseori îl foloseau și pe Eminescu ca actor . „ Ochiul deprins al neutatului Pascally- zice Caragiale- l-a descoperit pe Eminescu”.
    Acum în culmea gloriei de „artist”, Eminescu face un turneu prin țară cu societatea dramatică a artiștilor superiori. Trecerea frontierei s-a făcut pe la Predeal. Primul oraș care s-a bucurat de prezența lor a fost Brașovul. Trupa a stat aici o lună de zile între 16 mai și 16 iunie. Al doilea oraș a fost Sibiul, unde actorii au rămas două săptămâni, cazați la hotelul „Bukarest”. Aici s-au remarcat cu piesa „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”. În ziua de17/29 iunie 1868 s-a dat la hotelul „Împăratul romanilor” un banchet în onoarea actorilor, participând 150 de persoane. La Lugoj spectacolele au început pe 23 iulie și s-au bucurat de o mare atenție din partea spectatorilor români. După Lugoj a urmat Timișoara, cu ultimul spectacol pe 3 august 1868, mulți spectatori plângând cu lacrimi de bucurie la auzul limbii românești. Ghinionul a fost că aici Matilda Pascally a născut un băiat și itinerariul trupei a suferit modificări. La Arad au ajuns pe 5 august și au fost aplaudați de țărani veniți din Zarand. Ghinionul i-a păscut în continuare deoarece s-au îmbolnăvit actorii Pascally și Ioan Gestian și a trebuit ca spectacolele să fie suspendate. La spectacole a asistat și Iosif Vulcan care dorea „s-aud limba noastră dulce și sonoră răsunând pe scenă.”, dar să-l cunoască mai bine și pe Eminescu, cu care se mândrea la revistă. La Gherla nu s-a jucat din cauza bolii actriței Matildei Pascally, care s-a accentuat. La 31 august 1868 trupa a sosit la Oravița, având un succes enorm, organzându-le o petrecere cu joc în sala Coroana. La 2 septembrie trupa a plecat spre Baziaș, după care cu vaporul a ajuns la Giurgiu.
    În timp ce trupa colinda prin Transilvanie, la București se reorganiza Teatrul cel Mare, sub Mihail Kogălniceanu, în calitate de membru în comitetul teatrelor. Pascally i-a dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare pentru a fi primit în suljbă aici.
    ” Domnul meu, Îmi iau libertatea să-ți recomand pe aducătorul acestei epistole, om al literelor și bun român…..Este un străin din Moldova, cu studiile terminate la Cernăuți, foarte cult, foarte studios, cu cunoștințe minunate de literatură germană și română. Este sărac și pe drumuri, l-am avut sufler la mine, pe lângă știință este laborios, activ, și foarte cumsecade. Dacă vei putea acordă-i locul de al doilea sufler, cu toate că poate fi foarte bun și pentru locul întâi, ai face un mare serviciu, un mare bine…”Pe 29 septembrie 1868 Eminescu este angajat în calitate de suflet II și copist cu o leafă de166,66 lei noi. Situația actorilor însă s-a înrăutățit, a venit iarna cu frig, cu salarii neplătite la timp, cu greutăți de tot felul și pe deasupra și cu cearta dintre Millo și Pascally.
    Eminescu pleacă iar cu Pascally într-o nouă„excursiune artistică” la Galați, la Iași, la Cernăuți. La începutul lui august 1869 trupa s-a oprit și la Botoșani. Acum se petrece o răscruce în viața lui Eminescu și i se spulberă pentru totdeauna ideea de a rămâne artist de teatru. „Părintele lui- ne zice Caragiale în „Nirvana”- l-a găsit pe excentricul fugar și, cu mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă și d-acolo l-a trimis la Viena.”. Supărat pe părinți, Eminescu îi replică lui Ștefan Cacoveanu:„Ce au cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg calea mea și să trăiesc din puținul meu.” Așa se face că Gheorghe Eminovici, tatăl lui, îl însoțește personal cu Raluca la Viena, spre a fi siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărțirea de „ dragii lui pribegi”, actorii, n-a fost desigur prea ușoară. Lăsa în urmă o viață libertină pe care n-avea s-o mai găsească niciodată. „Comediantul”, un text autobiografic, exprimă desnădejdea lui la despărțire:
    „Țiștuit-ați comediantul,
    L-aplaudarăți cu sudalme,
    S-a sfârșit acum comedia,
    Haida-de! Bateți din palme.”

    Viena îi deschidea alte căi, centrul cultural al Europei, era orașul cel mai cosmopolit de pe continent. Aici studenții români îl primesc cu brațele deschise .Aveau deschise ușile teatrelor și muzeelor, al operei imperiale etc.
    La Viena , problemele teatrului au continuat să-l preocupe în mod deosebit. Imediat traduce lucrarea criticului și dramaturgului german Heinrich Theodor Rotscher „Kunst der dramatischen Darstellung-Arta Reprezentațiunii dramatice”, un fel de tratat modern al dramaturgiei.
    Din Viena, Eminescu trimite „Familiei”, în toiul discuțiilor despre teatrul românesc din Transilvania, articolul „ Teatrul românesc și repertoriul lui”, apărut în numărul din 18/30 ianuarie 1870, un fel de profesiune de credință a tânărului Eminescu, care dovedește o vastă cultură teatrală, îmbăgățită prin cercetarea bibliotecilor și prin urmărirea spectacolelor.
    La Viena Eminescu mergea des la teatru. O spune unul dintre colegii lui: „Întotdeauna mergeam la teatru și mai cu seamă la Burgtheater și la Opera Imperială, mai cu deosebire la operele clasice”. Au fost la spectacolele cu „Fidelio” de Beethoven, la„Faust” de Gounod, la concertele de la Muzikverein, vizitau galeriile de tablouri, expozițiile.
    Ne reamintim că atunci când s-a întânlit cu Veronica Micle, prima lui grijă a fost s-o introducă pe prietenă în tainele teatrului, căreia nici ei nu-i era străin. Și ea de la o vârstă foarte fragetă a jucat teatru, fiind reperată de un reprezentant al operei italiene, cu propunerea s-o angajeze .Numai căsătoria cu Micle i-a încurcat ițele, dat toată viața a tânjit după teatru.
    În anul 1870 teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici, organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”, „Henric al –IV-lea”, „Antoniu și Cleopatra” etc. Mihai Eminescu începe să frecventeze și cercurile teatrale vieneze, cum era actrița de rang înalt Friederike Bognar, pe care o admira profund, sau Augusta Baudius, artista cu„ cei mai frumoși ochi albaștri dinVviena” căreia i-a închinat și o poezie.
    N-au lipsit din preocupările lui nici încercările dramatice precum „Emmi sau Amor pierdut-Viață pierdută”, „Decebal”, „Mihai cel Mare”, „Petru Rareș”, „Demon și înger”, „Alexandru-vodă”.
    Admirația lui cea mare a mers către Shakespeare, căruia i-a ridicat adevărate imnuri de slavă:
    „Shakespeare! Adesea eu gândesc la tine,
    Prieten blând al sufletului meu.
    Izvorul plin al cunoștinței tale
    Îmi vine-n gând să le repet mereu
    …………………………………
    Tu mi-ai deschis ochilor lumina,
    M-ai învățat ce lucru să iubesc,
    Greșind ca tine chiar, iubesc greșala.”

    Mutându-se la Berlin, plănuiește drame originale și traduceri de piese cum ar fi „Văduva din Ephes”, „Torqato Tasso”etc.
    Venind în țară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului de Iași” și, mai târziu, printre polemicile politice, scrie cronici dramatice la „Timpul”, participă la spectacole,pregătește „Dodecameronul dramatic”cu subiecte din istoria Moldovei.
    Anul 1883 este anul fatidic pentru Eminescu când este fulgerat de boală. Doar „Laios” este un fel de cântec de lebădă al acestei perioade. Acum actorii vin în ajutorul poetului strângând fonduri pentru el. Într-o fotografie recent descoperită, din anul 1888, vedem un Eminescu tras la față, cu o mustață strachină, în costumul alb, lângă Veronica, ieșind de la teatru alături de alți artiști și admiratori, și cu Caragiale și Vlahuță.
    Eminescu și-a început cariera cu teatru și a terminat-o tot cu teatru, prima lui dragoste.

    Prof. Ion Ionescu-Bucovu

  6. gheorghe apetroae sibiu

    GHEORGHE APETROAE -- TEMPLE ÎN FLĂCĂRI

    SCENĂ DE PANTEISME I

    De la cerul cu care de copil eşti logodit,
    te hrăneşti cu himera-n fulger, glacială:
    -- E luna plină , uitată pe valurile crise
    şi umbra genelor castanii: lucirile ei
    în descărnarea depărtării apocalipsei!…
    Îşi oferă din raze, aurul primelor flori,
    lui Celaeno, pletele primăverii cuminţi:
    dimineaţa fericirii ei de apus răpită…
    -În ploaia ta, rana aşteptării să-i stingi,
    la botezul matern cu pâine şi cu-vinte,
    mai înainte de nuntirea verbelor roase
    de sărutul polar al luminii bolţii aride…
    în cascada îmbrăţişărilor fierbinţi,
    s-acoperă cu cerul zâmbetul ei de copil….

    SCENĂ DE PANTEISME II

    Ne -- răpus, în jilţul ei de-argint prăvălit,
    din ardere -- i creşti în prospeţimi
    lumina zărilor albastre , nevrozele în doi:
    sărutul lacrimelor pe fiecare piatră,
    ofranda nivală a cerului bine strâns
    în snopuri de fruze şi flori deşarte :
    salcii plângătoare în al apelor zvon…
    -- Pe zâna cu părul andaluz despletit
    în solitudine, înlăcrimând în cântece
    de suferinţe, de umbra tămăduituare
    adâncul veneric al pădurii ei îl dezbraci
    şi vălul multifloral în iluzii i-l prinzi
    semn nuzial şi miraj al dorinţelor blues…
    Dintre verdurile adore ale stelelor,
    oferi brizei, numai vesnicia rozei albastre
    profeţită de nimfe, apelor nostalgice,
    iar ei, numai ei, simţiri cu balsam
    de libertate în libertate.. cu-venita linişte…

    SCENĂ DE PANTEISME III

    În bântuirea valului de nedespărţiri, în amurg
    se învârt ace-secunde spre întâlnirea clipelor!…
    Cerul, în albastru, în el, căpuşând solar
    primăvara nouă ce-şi ninge polenul cerului
    din corăbii în hyacint, legănate de noul vânt,
    cântă, viscolind cu gingăşii, briza mării,
    altele în altele, spulberând din fiecare zi,
    scântieierile de plăceri în renuntiri de idei…
    Toate-s ne-nceput: lumini, aşteptări, iubiri
    prin ceaţă, polei, ploi şi ninsori de stele…
    Tu, dormi în vina zbaterii balsamului de roze,
    şi arzi în palme nisipul ei pelagic, nostalgiile
    în leagănul de cântec al lebedei ucisă
    pentru o trezie în baletul ne-cu-vintelor
    răstignite,unul în altul, sfâşiată -- amintirea
    sfârşitului primelor ploi de narcoze…

  7. gheorghe apetroae sibiu

    Literatura, Omagii, lui Eminescu, Gheorghe Apetroae Sibiu

    123 de ani, de la moartea lui Mihai Eminescu ¤ 15 iunie 1889 -- 15 iunie 2012

    Gnosisul axiologic al studiilor eminesciene

    EL, EMINESCU

    Din grădinile de aur a cules ai lunii crini,
    să-i păstreze-n templul fiinţei -- candelabre de rubin:
    arc de cer, în El, lumina celei mai pure lumini …

    Fruntea, boltă peste veacuri, o înclină visător,
    să-şi revadă-n codri lacul, strălucirea în izvor…
    pe azure văi de cuget, cu ochi negri, lini coboară
    El, luceafăr al iubirii, printre nuferi să răsară

    când pe harfele de unde… stele cad şi se aprind,
    orgi selenice pe lucii, valuri risipte-n grind…
    -- El, ecouri între clipe, le ascultă-n infinit…

    Cu luna se plimbă-n trestii, iar din cornul ei de- argint
    îşi desfată nemurirea, dă luminii dor şi gând …
    teii încărcaţi de floare ning miresmele de-amor,
    El, luceşte-n rostul lumii, spre trecut şi viitor…

    Revista „Foaia Poporului”, nr. 6, ianuarie, 1993

    Eseu critic la studiile „Archaeus” şi “anamneza în Sărmanul Dionis”, elaborate de Carmen Negulei

    -- de Gheorghe Apetroae Sibiu

    Studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se relevă ca un început inspirat al unei eclatante exegeze a universului gnoseologic eminescian. În context Anamneza în Sărmanul Dionis constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „în sacrum”, înălţat cu profesionalism filosofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus” ca nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat, cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile omoloage între viziunea europeană şi cea indică asupra universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, Archaeul fiind invocat de la început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).
    Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filozofic, de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Carmen Negulei va remarca rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filozofice şi va expune în interferenţă modalităţile de gândire promovate de poetul filozof, descoperind trasee duble de cunoaştere şi influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.
    Această viziune filozofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei în Scrisoarea I, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.
    Şi Mircea Ivănescu va observa în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filozofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filozofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon ea are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis.
    Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. C. Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.
    Apare evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Mioara Avram, în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării.
    Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filozofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii oferită de University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.
    Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului, şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filozofice de universalitate, a cunoaşterii spiritului indian din creaţia eminesciană.

    Interferenţe literare, nr.5, 1998

  8. țară

    am trecut peste carpați
    ca o pasăre în zbor
    și-am văzut din depărtare
    cum se zbate un popor,
    peste munți și peste văi
    doar tăceri pustiitoare
    și o vară secetoasă,
    dominată doar de soare,
    într-o stână, mai la vale,
    ținem țințirim de morți,
    condamnați ca să se roage
    pe la fel de fel de porți.
    lângă vatra părintească
    păstrăm doina sub cărbuni,
    dorul nostru din vecie,
    ce ne vine din străbuni.
    din găvanele câmpiei
    am vărsat numai obol,
    pentru cât am urcat singuri
    soarele pe cerul gol.
    ca o țară-n părăsire,
    ruine sunt peste tot locul,
    parc-a ars-o, blestemată,
    numai patima și focul,
    doar ființa și destinul
    clădite cu meșteșug,
    încearcă să mai reziste,
    și-s trecute-adânc prin rug,
    doamne, ce blestem ne paște,
    mai întreabă visătorul,
    tot cu gândul la izvoare,
    îngânând doina și dorul,
    ce destin atât de aspru
    în ofrandele din grai
    încât ne-ai luat și speranța
    pentru petecul de rai.
    să plecăm cu toți de-aici
    căci stihia nu-i a noastră,
    cât mai este peste –ntinderi
    pata unui cer, albastră,
    oare vine-apocalipsa,
    turnul babel peste noi,
    de-notăm mereu prin grijuri,
    prin țărână și nevoi?.

    evul luminii e doar amintire,
    păunii umblă fulgerând moluzul ,
    bruiați de vuvuzele ni s-a speriat auzul,
    și ciocârlia s-a pitit, sărmana,
    tocmai în codru pe la sfânta-ana.
    ne vând cenușa fină de fenix,
    toți voiajori având mereu un fix,
    strângând averi și bani pe la chimir,
    căci sunt aleși și unși cu darul mir
    din znaga noastră și-au făcut palate,
    în numele dreptății, libertate…
    clopotnițe în cerul grav, bolnave,
    își plâng durerea-n piatra de agave,
    și-n despărțirea de păcat în oră,
    încet-încet ei pe toți ne devoră,
    își scaldă ochiul în exod prin vreme,
    cu darul lor și-apucături viclene,
    o țară-ntreagă s-a făcut de bașcă
    cu spiritul de turmă și de gașcă.

    drum de osândă urcă pelerinii
    către o golgotă în depărtare,
    au corpul plin de răni,
    cu crucea în spinare,
    cad din piroane cuie-nsângerate,
    ei, orgolioși ca toți mărunții,
    privesc la pelerini, prăvale munții,
    otravă, arme, trucuri cabotine,
    ca să le fie lor ceva bine.

    luna este plină, cerul e senin,
    mii de gânduri grele de departe-mi vin,
    fluturii de fosfor luminând vioi,
    e căldură mare, vara e în toi,
    tu, iubita mea, unde-s ochii tăi?
    gânduri peste șesuri, gânduri peste ape,
    unde-i gura ta ca să mă adape,
    ți-am uitat făptura tot visând la țară,
    ți-am uitat și pasul, glasul de vioară,
    ți-am uitat și ochii, plini de albăstrele,
    dar te am , iubito,-n visurile mele…

    sâmbătă, 28 iulie 2012

  9. MASA LUI CARAGIALE

    Adesea scriitorii se întâlneau la Dragosloveni vara, sub răcoarea bolții de vie, la conacul lui Vlahuță. De fapt în casa lui Vlahuță, Caragiale era un subiect permanent. O telegramă sosită de la Berlin de la Caragiale, îl ruga pe Vlahuță să-i cumpere o masă de scris, voia să scrie în liniște. Vorba poetului: „Cu perdelele lăsate/ Șed la masa mea de scris…
    Doamna Vlahuță, gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a lui Vlahuță și a prietenilor acestuia, se grăbi să-i cumpere masa lui Caragiale, o masă albă de brad ( deși masa a fost de tei), pe sufletul dramaturgului.
    Caragiale sosi de la Berlin la Dragosloveni cu o mare poftă de scris. Voia să mai scrie o piesă de teatru (Titircă sotirescu et copa.) dorința aceasta îl stîpânea atât de tiranic, încâi le spunea unor confrați că piesa e gata. Aici era liniște, putea să se concentreze. N-apucă însă să scrie decât un rând și călimara cu cerneală se răsturnă, pătând mândrețea de scândură netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și supărat, n-a mai scris nimic. I-a fugit toată inspirația. I s-a părut că e un semn rău. Ca să se răzbune, luă tocul și scrise: „Toate meseriile necurate lasă pete.”
    Când se adunară toți ai casei, începură să râdă. Caragiale rămase trist și își ceru scuze. De atunci toți scriitorii care se ospătau la acestă masă, în diferite ocazii au lăsat câte o amintire. Unii au lăsat câteva rânduri, alții numai o iscălitură, pictorii, printre care și Grigorescu, câte o schiță.
    Șt. O. Iosif a scris:
    „O pată nu-i un lucru tocmai mare
    Când te numești maestrul Caragiale;
    Și soarele le are pe-ale sale,
    Dar pentru-aceea tot rămâne soare.”

    Octavian Goga a lăsat o reflecție: „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.”(din memorie) „Petele de cerneală pe masa unui scriitor sunt picăturile de sânge pe arena unei lupte”
    Jean Bart a exclamat în versuri:

    O pată! S-a găsit o pată
    Unui maestru nepătat,
    „O pată!”-strigă răutatea
    Și toți s-o vad-au alergat;

    Domol, domol, iubiții mei,
    Nu vă grăbiți la răfuială.
    Căci e…o pată de cerneală
    Pe masa lui de tei.”

    Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, Alexandru Vlahuță, a păstrat-o cu sfințemie. Ea a rămas ca o amintire scumpă marelui dispărut.
    De atunci, această masă tronează la loc de cinste în muzeul memorial Vlahuță de la Dragosloveni, numindu-se masa lui Caragiale.
    ( din relatările lui Victor Eftimiu)

    Ion Ionescu Bucovu.

  10. rugăciune

    trimite, Doamne, câte un înger,
    ca semn al depărtării sfinte,
    să vină noaptea pe la mine,
    să-mi pice-n suflet trei cuvinte.

    ard către tine, biet tăciune,
    mă sting și simt că nu găsesc
    făptura Ta cea înțeleaptă,
    cu chipul Tău împărătesc.

    Te caut de o viață întreagă
    Cu noaptea aspră ce Te naște,
    lumea e tristă și pribeagă,
    dă-i dragostea de-a cunoaște.

    ai pus zăgaze între noi,
    dar eu m-am avântat în luptă
    să ne vedem doar amândoi,
    deși aveam o lance ruptă.

    m-a oprit din cale lutul
    din care-am fost și eu făcut
    și m-a bătut adesea vântul,
    c-am fost și surd, am fost și mut.

    eu caut căile luminii
    și parcă văd c-ajung murind
    să nu culeg decât toți spinii
    pe care viața îi cuprind.

    de ce-ai făcut ispită moale
    din lutul Tău atât de sfânt
    și nu te-ai arătat în cale,
    să Te cunosc și să Te cânt?

    sâmbătă, 4 august 2012

    la cină cu nichita

    am mâncat aseară cu nichita
    la cina cea de taină a cuvintelor,
    el stătea într-un picior
    și cânta din necuvinte,
    era tot ca înainte,
    înghițea silabele pe nerăsuflate
    cu usturoi, cu fripturi și alte bucate,
    mi-a dat și mie un os dintr-o vocală
    să mă lecui de viața patriarhală,
    avea un ochi în frunte
    și unul la picior,
    plângea săracul de dor,
    dorul lui cel mioritic
    de iubire, de natură
    și de orice creatură.

    behăia printre silabe
    și mergea în patru labe,
    băuse o cramă de consoane,
    și striga după mie: golaneee!

    îi era foame de tauri, de ghindă,
    de piscuri, de râuri,
    trăgea clopotul lunii în cer,
    să audă orice temnicer,
    spânzura păsările de vânt,
    și le-nșira pe-o sfoară de cuvânt.

    visa să fugă în hiperboreia,
    cu cărți în cuneiforme,
    îmbrăcat în uniforme
    de jandarm provincial,
    în ținutul glacial.

    visa coloane de pulpe
    din femei în piei de vulpe
    și se certa cu verline,
    pentr-un blestemat catren.

    din când în când și mai iubea
    pe-o pajiște de peruzea
    femeia lui era de ceară
    căzută din țară barbară.

    timp de toamnă-n derizoriu,
    frunze, zdențe zburătoare,
    și secundele gravide
    născând tainic câte-o floare.

    amintire spânzurată de gâtlej
    ca un proscris,
    tu, nichita, scriitorul,
    de ce,nene, n-ai mai scris?

    te-ai ascuns ca și bandiții
    prin bordeie de morminte,
    ai luat cărțile cu tine
    ca să nu te ținem minte.

    osul tău sculptat în piatră
    ștampilat cu sângele,
    l-am pus cărămizi de vatră,
    doamne-ajută, plânge-le!

    duminică, 5 august 2012

    marin sorescu

    marin sorescu muta zilele mereu,
    muta o zi neagră,
    înainta cu un vis,
    din când în când
    mai muta și o nenorocire.

    muta o zi albă,
    îneca o fericire în lacrimi.

    când treceau zile cu nori
    poetul se îneca în erori.

    a căutat la anticariat
    pe hegel, bărbatul,
    când să-l cumpere, i l-a luat altul.

    el își purta ochelarii pe ceafă
    ca să nu facă vreo gafă,
    se amesteca-n turmă
    să vadă ziua cea de pe urmă.

    s-a dus și pe uliță la strigat,
    aoooleeee-leooo
    ce-ți e băăăă?
    a ieșit sorescu-n drum,
    fluieră ca un nebun!

    umblă noapte-n cimitir
    dorește varză cu carne
    de ziua morților,
    la deschisul porților.

    la sfârșit i-a luat dracul o mână,
    o bălăncănea pe lângă el,
    dar într-o săptămână,
    s-a făcut miel.
    a închis întâi gura,
    a rămas cu ochii beliți,
    și-a aruncat de pe el armura
    și-a trecut printre faliți.

    o femeie i-a-nchis pleoapele
    și i-a dezlegat apele.

    duminică, 5 august 2012

    constantinopolul

    plouă peste Constantinopol
    o ploaie diluviană,
    bazarul e sinistru fără marfă,
    moscheia cântă cântece profane,
    Edy-Kule stă singură-n cătușe
    cu Brâncoveanu care-și plânge fiii.
    îndrăgostiții toți au dezertat,
    chiparoșii se zbat pe sub potop,
    în ochiul hipnotizat al golfului.
    delfinii, ca niște patriarhi înecați,
    se lăfăie în apa caldă a verii.
    Bizanțul a murit demult,
    Stambulul este stampa nouă,
    ce s-a vândut imperial,
    pe un parfum acum când plouă.
    la Podul suspendat nu este vamă,
    pentru mătase și sărut,
    îndrăgostiții dorm pe schele,
    prin ploaia de luceferi și de câini,
    de parc-ar fi niște lichele,
    ce-au spânzurat iubitele de mâini.
    ploaie multă, ploaie grea,
    ca o cangrenă de safire,
    tot vomitând mărgăritare
    pe cântecele de clavire,
    covoare, ceară, chihlimbar,
    aur, argint și marafeturi,
    (au mai rămas doar trei cofeturi)
    s-a-nchis și ușa în bazar.

    la miezul nopții un cârmaci
    cu beregata sfâșiată,
    striga de mama focului
    că i-a tăiat-o o amantă.

    aerul era oval,
    mirosea a singurătate,
    numai bietul Brâncoveanu
    mai făcea ceva dreptate.

    (semiluna, un rubin,
    se juca frumos pe cer,
    repaus de asfodele,
    care-apar și care pier.)

    dinspre uscat
    o lacrimă-n cădere,
    peste Bizanț
    și-un șir de acadele
    în lanț
    ce se zăresc printre perdele.

    luni, 6 august 2012

    aplec eternitatea spre tine

    aplec eternitatea spre tine, iubito,
    copil suav al dragostei dintâi,
    aș vrea să-ntind mâna prin vreme
    să te -alint frumos, să te mângâi.

    avem trecutu-n față și visul risipit,
    văpăile ș-au stins misterul, dragă,
    se-ntoarce amintirea insipid,
    cu chipul și făptura ta întreagă.

    mi-e dor de trupul tău trandafiriu,
    obrazul tău ca merele de toamnă
    și ochii tăi albaștri ca lacul azuriu,
    și gura ta de fragă, dragă doamnă.

    mi-ai fost povară grea și te-am pierdut,
    neprețuind granitul tău, fecioară,
    te-ai zămislit din întrupatul lut
    și te-am creat a nu știu câta oară.

    marţi, 7 august 2012

    tu ești pământul…

    tu ești pământul meu din brodină
    în care-am semănat iubirea mea
    și ai crescut ca floarea din grădină
    și te-am păstrat ca pe o peruzea.

    ești cartea mea de dragoste pe veci,
    de reverie, umbră și aromă,
    mă îngrozește gândul dacă pleci
    și -n urma ta rămâne o fantomă.

    pe cât e glasul tău atât de dulce,
    poemul dragostei tot mai frumos,
    eu las urechea mea ca să se culce
    pe sternul tău cel cald și mlădios.

    parfumul umbrei tale mă îmbată,
    cenușa lui mă face să visez
    la chipul tău atât de drag de fată
    și te păstrez în suflet ca pe-un crez.

    miercuri, 8 august 2012

    clipa ce vine

    mă bate timpul, clipa ce vine,
    se prăbușește spre asfințit,
    lumea petrece, totul devine,
    și totul cade în infinit.

    îmi bate vântul în vele,
    mi-e dor de-un senin fără nori,
    de cetățile mele de stele,
    de zborul înalt de cocori.

    mă bate timpul, steaua de sus,
    între ceruri și-ntre pământ,
    mi-e teamă că am ajuns la apus,
    cu aripa frântă, cu părul cărunt.

    îndreaptă-mi zborul meu liniștit
    pe unde zboară toamna cocorii
    și fă din mine fiul iubit,
    s-aprind stelele nopții și sorii.

    îngroapă în amintire trecutul,
    nu mă mai ține în ploaie și vânt,
    desparte-mă, Doamne, de lutul
    ce se va face pământ…

    joi, 9 august 2012

    seceta

    căldura topește orice boare,
    se usucă salcâmul sub cer,
    firele de iarbă se roagă la soare,
    să nu le usuce, că pier.

    e toată natura în doliu târziu,
    plâng plante pe vițe și-n lanuri,
    s-a lăsat vara ca un pustiu,
    peste câmpie, pe munte, pe dealuri.

    căprioara cată o gură de apă,
    albina, săraca, plesnește de sete,
    pasărea cerului trist se adapă
    cu apa ce iese din pietre.

    omul se uită pe cerul senin,
    cere la Domnul să îl adape,
    „o, Doamne, din cerul prea plin,
    să curgă șiroaie de ape…”

    joi, 9 august 2012
    ,

    calm atic

    am legănat visuri în brațele mele
    pământul cu cerul și norii,
    verile calde, iernile grele
    și calea lactee și zorii.

    pe tine, iubito, te-am legănat,
    în brațele-mi aspre și blânde,
    tu veșnic mi-ai adăpat
    dragostea frumoasei osânde.

    se zbuciumă lumea și crește,
    se zbate magma în horbota spumii
    un nou răsărit se ivește
    în huietul vremii, în freamătul lumii.

    vine iar toamna cea policromă,
    cu romanțe cântate -ngânând,
    toamna cu dulcea-i aromă
    și cocori peste zare zburând.

    toamna ce-ncearcă a ne-ntrista,
    cu norii grei ce cad dintr-un hău,
    norocul meu cu primăvara ta
    și cu surâsul din glasul tău.

    am liniștea și calmul atice,
    acum când norii picură-ntruna,
    privesc orizonturile sălbatice
    și aștept să vină furtuna.

  11. MARIN PREDA : DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E

    „Îl iubesc pe MARIN PREDA viu, mort și până la sfârșitul vieții mele”
    ( Aurora Cornu)
    …Iar de-aș răspunde, oarbă, la chemare,
    M-ai mistui-n văpaia trecătoare…
    Aștept, iubite,flacăra albastră
    Ciudata flacără care nu moare…
    (Aurora Cornu-Flacăra albastră)

    Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viață” a lui Marin Preda pentru că omul e tot atât de interesant ca și opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe cititor pentru că și-a trăit o bună parte din existența lui retras într-o încăpere tapetată cu plută. Ne place să știm pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil și nevrotic, cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea iubitei, cum primea ideea morții sau ce însemna pentru el prietenia.
    Marin Preda nu mai este, a rămas însă în istoria literară un mare scriitor, poate cel mai mare scriitor român al ultimului sfârșit de secol. Moartea lui venită din senin, în plină glorie cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” într-un mai apocaliptic, în 1980 a sporit atenția cititorului nu numai asupra operei ci și asupra omului Marin Preda. Cine a fost Marin Preda, omul ? Venit de la țară dintr-o comună pierdută în câmpia Găvanu-Burdea, Siliștea-Gumești, fiu de țăran, dintr-o familie numeroasă, Preda s-a adaptat greu mediului citadin. Așa se explică faptul că sentimentele lui de dragoste au rămas pe planul doi mult timp, până și-a făcut o carieră.
    Să ne amintim câteva secvența din viața lui. În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele, unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.
    În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.
    În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.
    La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
    În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui ’41-’42. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
    În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.
    În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.
    În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.
    În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.
    Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”.
    Și acum să revenim la subiect.
    La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viața țărănească, se întâlnește cu o domnișoară de 20 de ani, o fată tot de la țară, frumoasă, talentată și inteligentă, colegă la Școala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiș, care avea să-i cucerească inima din primele clipe de cunoștință. Este vorba despre Aurora Cornu*, poetă, care se încercase și ea în arta scrisului. Fata venea tot de la țară, din Prahova. Avea ambiții mari pe care și le-a pus în practică mai târziu.
    Scriitorul Marin Preda si poeta Aurora Cornu s-au cunoscut in 1952, la Uniunea Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri publicat in acel an, „Studenta”, devenea redactor la ”Viata Românească”. Era frumoasă, cu o privire inteligentă si l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoana introvertita, singuratică și morocanoasă.
    Acum dintr-o data s-a schimbat, devenise exaltat ca orice indragostit. El avea 32 de ani, ea 20. In vara acelui an mergeau la mare impreuna, in fosta stațiune „Vasile Roaita” si Preda ii trimitea un bilet de dragoste tulburator, a doua zi cerând-o de soție.
    S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20… Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele.
    A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (…) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.
    S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea… Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.
    Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.
    Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărșiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste…
    “Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”
    În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.
    Singurul lor copil a fost “Moromeţii”. S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.
    Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi.
    În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat.
    “Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere… Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi…
    “7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(…) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult…”
    Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.
    Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze… Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.
    Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire…nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo….vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură 9 așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
    “Dec. 1957(…) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea… să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm…”
    Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire…nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo….vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură ( așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
    Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi … “Am ţinut piept patru ani, spune ea… Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”
    Au plâns şi s-au iubit la despărţire.
    În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.
    “Lui -- glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” -- aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de dragoste…
    Marin Preda : „ Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta… Ce bine aș conduce eu această criză dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii.” (Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy Sonnenreich, medic psihiatru.
    De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci… Cheile sunt colo, banii dincolo…”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.
    Marin Preda : „Aurora e foarte departe de ceea ce se numește amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înțeleg foarte bine. La aceeași vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit și am plecat din București (tot la Sinaia) să înfrunt soarta. ” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi povestește lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.
    Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.
    Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine…”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire… S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.
    Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde… În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste… Scrisorile ei s-au pierdut însă.
    De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare…” , spune Aurora. ”
    Radu Aldulescu ne povestește: „Dorinţa de a călători, de a vedea lumea, a făcut-o pe Aurora Cornu să se rupă definitiv de România, unde nu era posibil aşa ceva. În 1965 a ajuns chiar în centrul lumii, în Parisul care la acea primă întîlnire i s-a părut chiar aşa cum şi-l imaginase: un oraş romantic, al boemei şi artiştilor, care te îndeamnă să-l descoperi răbdător, pas cu pas. Ca un semn al sorţii, mentorul ei în descoperirea Parisului în acei ani a fost Ely Lothar, fiul nelegitim al lui Arghezi. Lothar i-a înlesnit intrarea în boema pariziană, ajutînd-o să-şi împlinească dorinţa de a cunoaşte pe cei mai mari scriitori ai lumii. În cartierul St. Germain mai ales, îşi aminteşte Aurora, puteai să stai în cafenele alături de toate geniile timpului, cu condiţia să nu fii bogat, ci doar boem ca ei. Aşa cum ea avea să-i ajute pe alţii, şi ea a fost ajutată la vremea aceea. Soţia lui Pierre Emmanuel, bunăoară, i-a plătit chiria cîţiva ani buni. Doamna Vioasnoff, o aristocrată rusoaică albă, prin felul cum a tratat-o, i-a creat senzaţia că-i acasă, cînd ea era pe drumuri. Între timp a scris cronici de poezie pentru Europa Liberă şi a primit rolul principal în filmul Genunchiul Clarei, al celebrului regizor Erich Rohmer. A realizat ea însăşi un film -- Bilocaţie, care spune povestea unui om trăind în acelaşi timp în două oraşe diferite. Pe Rohmer l-a cunoscut prin prietenul ei Jean Pîrvulescu, un român cu o biografie fabuloasă, fugit din România anilor 50, traversînd Dunărea înot, ezoterist, ocultist, iniţiator al unei mişcări filozofice avînd şi azi adepţi ce-l urmează ca pe un maestru, autor a 10-15 cărţi apărute în Franţa… Am avut şansa să-l cunosc pe Jean Pîrvulescu în primăvara acestui an, în apartamentul Aurorei din Paris, ca un bonus al şansei de a fi ajuns la Paris tot datorită Aurorei şi doamnei ambasador Roxana Iftimie, care mi-a organizat o serată literară cu public la Ambasada României din Paris. Încă o şansă decurgînd din anterioarele a fost aceea de a fi prezentat la serată de Aurora Cornu şi de domnul Nicolae Manolescu…”
    Aurora, referitor la romanul „Moromeții”, i se destăinuie lui Radu Cosașu :„Totul s-a petrecut în 1953, în preajma Anului Nou, cînd locuiam împreună la dna Frida Papadache. În timp ce Marin era plecat să cumpere mîncare şi băutură (nu aveam nimic pregătit), eu i-am cotrobăit prin sertare ca o pisică curioasă ce sînt şi am dat peste un manuscris în care erau nişte amintiri din copilărie puse cam în dezordine, fără să constituie încă un roman sau altceva bine definit.
    M-am apucat deci să citesc într-o doară şi, brusc, am simţit că nu mai pot lăsa hîrtiile din mînă. În amestecul acela de impresii şi întîmplări ţesute haotic în jurul unui personaj destul de şters şi lipsit de importanţă epică (un anume Adam Fîntînă), apăreau amintirile lui Marin despre tatăl său, despre ţăranul de cîmpie, aşa cum trăia el, cu sărăcia şi hîtroşeniile lui, înainte de comunism şi de colectivizare. Imediat mi-am dat seama ce comoară se afla acolo şi ce eroare uriaşă făcuse Marin cînd a topit strălucitoarele pagini scrise despre familia lui în nişte îndoielnice proiecte romaneşti… Mi-am petrecut toată noaptea de revelion citind. Marin stătea deoparte şi mă privea în felul lui – cu emoţie şi curiozitate. Nu m-a întrerupt nici o secundă. Dimineaţă, i-am spus tot ce credeam despre manuscris şi el a tresărit, i s-au deschis ochii minţii. Aproape imediat, chiar în acea zi, s-a apucat de lucru. Imaginea lui Moromete şi a familiei lui trebuia să rămînă în acel prezent de dinainte de război, prezent pe care, pînă atunci, scriitorul parcă se temuse să şi-l asume literar. Deci rolul meu a fost să văd ceea ce oricum ar fi văzut şi el la un moment dat, deşi mă bîntuie şi acum gîndul că, dacă nu deschideam acel sertar în noaptea de revelion, poate am fi trăit împreună liniştiţi încă mulţi ani, iar Moromeţii nu s-ar fi constituit atît de repede în cartea unică şi indivizibilă pe care o cunoaştem astăzi.
    Ce simplu se petrec unele momente importante din viaţa unui om – termini de citit un manuscris şi spui: «Marine, aici zace o capodoperă. Va fi cartea vieţii tale», în timp ce el nu spune nimic; te priveşte doar obosit şi uşor năuc, parcă întrezărind cît de important va fi acel moment în destinul său literar… Aşa era Marin – întîi scriitor, şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut.“ (Radu COSAŞU despre Marin Preda, Moromeţii si Aurora Cornu )
    „Pe vremea când erau îndrăgostiţi, obişnuia să-i spună: “Marine, tu eşti cel mai iubit dintre pământeni”. Ceea ce a dat, peste ani, titlul unuia dintre cele mai frumoase romane din literatura română.”- povestește Aurora Cornu. În acest roman, Marin Preda a descris cele mai frumoase scene de dragoste cu cele trei femei de care a fost îndrăgostit Petrini. Scene incredibile în care scenele de amor alternează cu scene de certuri, pline de ură, din care am înțeles, când l-am citit, că iubirea nu e veșnică, intervine biologicul din noi și iubirea se degradează.
    Altădată voi reveni cu amănunte despre aceste scene tulburătoare de dragoste.

    ION IONESCU- BUCOVU

    *Aurora Cornu

    Aurora Cornu (pseudonim al Aurorei Chiţu-Burchiu; 6 decembrie 1931, Proviţa de Jos, judeţul Prahova) este o poetă. Este fiica Aureliei şi a lui Nicolae Chiţu-Burchiu, antreprenor. Numele cu care îşi semnează poeziile vine de la comuna Cornu, din judeţul Prahova, unde a fost crescută de fratele tatălui său. În 1950 şi 1951 urmează cursurile Şcolii de Literatură „M. Eminescu” din Bucureşti. A debutat în 1948, la „Vocea Prahovei”. Între anii 1950 şi 1954 este redactor-şef la secţia de poezie a revistei „Viaţa românească”.

    În 1954 îi apare volumul Studenta. În 1955 se căsătoreşte cu Marin Preda, de care însă -- fire voluntară -- va divorţa peste patru ani. În această perioadă destinul ei poetic se va cristaliza definitiv. Acum scrie Suita lirică, dedicată marelui prozator, care va intra în componenţa adevăratului ei volum de debut, intitulat Distanţeşi tipărit în 1962. În acelaşi an traduce şi publică Hamlet de W. Shakespeare, sub pseudonimul Ştefan Runcu.

    În 1965 participă la Bienala Internaţională de Poezie de la Knokke-le-Zoute (Belgia), stabilindu-se apoi în Franţa. După vicisitudinile primilor ani de exil, Cornu îşi regăseşte echilibrul şi se căsătoreşte cu Aurel Cornea, inginer de sunet şi jurnalist la Televiziunea Franceză. La Paris, îşi va constitui propriul cerc de prieteni dintre intelectualii români şi francezi, între anii 1966 şi 1968 a tradus şi comentat 60 de poeţi francezi contemporani, la postul de radio Europa Liberă.

    În 1970, este distribuită de regizorul Eric Rohmer în filmul Genunchiul Clarei, în care interpretează rolul feminin principal, o poetesă din Est. În 1972, la Londra, produce ea însăşi un film de mister şi parapsihologie, intitulat Bilocation, încoronat cu un premiu la Psychic Film Festival, New York -- Montreal. Cornu îşi traduce singură în limba franceză poeziile, pe care le adună în volumul La Deesse au sourcil blanc (1984).

    Poeta aparţine generaţiei lui Nicolae Labiş, căruia îi şi dedică o poezie ca un bocet: Nopţi ciudate.Volumul Poezii (1995) reprezintă o adevărată decantare a întregii creaţii, pornind de la versurile plachetei Distanţe, din care a fost înlăturată toată zgura conjuncturală. Doar câteva titluri noi au fost adăugate, într-un lung poem, Zeiţa cu sprânceana albă, după ce selectează imagini din decembrie ’89, poeta adaugă un final emblematic, ca o lespede peste un trecut „obsedant”: „Vină iertarea”. O vină tragică în sensul poeţilor damnaţi, dar cu o conotaţie de milă creştinească.

    Cornu nu este o intimistă; ea cultivă uneori o poezie oraculară, cu dactili agresivi. Alteori preferă imaginile agreste, într-un graţios „joc secund”. Lirica sa este totuşi de factură tradiţionalistă, o viziune a lumii structurată în linia lui Pillat şi Fundoianu (ciclul 10 sonete la Posada). „Nevrozele” au evoluat însă spre un onirism terapeutic (Hipertiroidiană).

    În 1998 apare un volum neobişnuit: Marin Preda, Scrisori către Aurora. Eugen Simion-Aurora Cornu,Convorbiri despre Marin Preda. Cartea poartă grifa lui Eugen Simion. El are iniţiativa şi conduce inteligent dialogul început în 1983, continuat în 1985 şi încheiat după 1990, la Paris, despre un personaj absent, scriitorul Marin Preda, adevăratul erou al cărţii. Ambii interlocutori l-au cunoscut în ipostaze diferite.

    Consideraţiile lor se aliniază, se întretaie sau, uneori, se contrazic într-un discurs epic bine temperat, despre o epocă -- obsedantul deceniu -, despre tânărul Preda şi, în mod inerent, despre ei înşişi. Ideea unei cărţi s-a cristalizat doar după ce Cornu s-a hotărât să publice scrisorile trimise ei de Marin Preda între anii 1954 şi 1958. Acum începe translaţia decisivă de la „cartea vorbită”, din convorbirile amicale, spre statutul scriptic al cărţii, care păstrează ceva din însemnele oralităţii.

    Ceea ce îl seduce pe cel ce a provocat confesiunile sunt dezvăluirile fostei soţii a prozatorului despre un Preda sfios şi îndrăgostit, stimulat prin iubire să-şi publice capodopera Moromeţii, imagine care constituie punctul de pornire spre un excelent portret interior al scriitorului. Toată această performanţă -- o spune criticul -- se datorează unui „personaj original”. Inteligentă, ironică, de o sinceritate stânjenitoare uneori prin brutalităţile ei, dar care nu jigneşte niciodată, Cornu este o româncă bine adaptată mentalităţii pariziene, o româncă fără complexe şi fără ifose.

    Opera

    • Studenta, Bucureşti, 1954;
    • Distanţe, Bucureşti, 1962;
    • Poezii, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1995;
    • Marin Preda, Scrisori către Aurora, Eugen Simion -- Aurora Cornu, Convorbiri despre Marin Preda,postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1998.

  12. POEMELE TOAMNEI

    E TOAMNĂ

    E toamnă şi a căzut brumă,
    Pe unde mi-au murit părinţii,
    Mai vino, gândule, şi du-mă
    Ca să mă rog pe la toţi sfinţii.

    În tânguirea lor eternă
    Şi umbra lor parcă mă mustră.
    E- atât de dulce şi de ternă
    Această linişte lacustră.

    Doar timpul cade peste dealuri
    Şi umerii mi- se-ncovoaie,
    Şi vine vremea valuri-valuri
    Cu vântul şi cu spic de ploaie.

    Şi sufletul cu-nfiorare
    Ascultă trist vechiul ei cânt,
    N-a mai rămas decât o floare
    Să i-o pun mamei pe mormânt.

    E toamnă şi e trist afară
    Şi trec cocorii spre apus
    Şi eu aştept trenu-ntr-o gară…
    Mai vine trenul sau s-a dus?

    Marţi, 04 martie 2008

    TRECE SEPTEMBRIE…

    Mă bat cu clipe autumnale
    Care mă chinuiesc prea mult,
    Sunt poate clipele banale
    Ce-s smulse din acest tumult.

    E ploaie şi e vânt afară,
    Plutesc şi eu pe undeva,
    M-aşteptă trenul într-o gară,
    Să plec cu el la Kama Deva…

    Să rup trecutul şi prezentul
    Şi să iau trenul spre etern,
    Şi du-mă, Doamne, du-l şi du-l
    Să scap şi eu de tot ce-i tern.

    Cad frunze-n divagaţii bete
    Şi căptuşesc cărări pustii
    Pe chipul trist al unei fete
    Cad sute de melancolii.

    Visez mirifice plăceri,
    Aş mângâia chipul ei drag,
    Privesc cu scârbă către ieri
    Şi sunt bătrân şi sunt pribeag…

    Nu vreau să plece leonina,
    Dar nici nu vreau să mai rămâie,
    Trece septembrie pe şesuri,
    Miroase totul a tămâie…

    luni, 15 septembrie 2008

    TOAMNĂ

    Toamnă bolnavă, toamnă ruginită,
    De ce-mi chinui fiinţa visătoare?
    Parc-ai fi vechea iubită,
    Cu fiinţa ei devoratoare.

    Şi umbra-mi, rătăcita umbră,
    Ascultă foşnetul de plopi,
    Se chinuieşte, se preumblă
    Ca nişte demoni interlopi.

    Leproasa muzică se-aude
    Printre salcâmii desfrunziţi
    Şi sună trist frunzele ude
    Precum cântări de iezuiţi.

    Stopite toate cu leşie,
    Păduri şi suflete betege,
    Mă tem că n-au să mai învie
    Şi vor rămâne-n veci pribege.

    S-a dus un colţ torid de vară
    Într-o adâncă veşnicie
    Şi ne-a lăsat viaţa amară
    Într-o eternă pribegie.

    miercuri, 5 noiembrie 2008

    ELEGIE DE TOAMNĂ

    Să nu mă-ntrebi nimic în toamna asta,
    Nici dacă te mai caut şi nici ce gânduri am,
    Eu am lăsat oblonul şi am închis fereastra
    Să nu mai văd cum frunze se scutură din ram.

    Am rămas mut pe scaun şi fără de cuvânt,
    Privesc umbrele serii cum circulă prin casă
    Şi cum aduce toamna pe aripe de vânt
    Prinosul ei de aur în car la mine acasă.

    Şi vii şi tu, nălucă, acuma la culcare,
    Cu părul tău de zână, făcut în creştet ghem,
    S-aduci miros de luncă şi de mărgăritare,
    Pe când afară -n haos frunze bolnave gem…

    Să nu mă cerţi , iubito , că eu în astă toamnă,
    Aş vrea să uit cu totul povestea vieţii noastre
    Şi să m-afund în gânduri, cum sufletul mă-ndeamnă,
    Spre alte lumi celeste, spre-ndepărtate astre.

    În toamna asta tristă, mă simt atât de mic,
    Ca frunzele-n delir, de lume sunt străin,
    M-am înfundat în casă să nu mai ştiu nimic
    Şi să visez ca Bachus la cupele de vin…

    20 noiembrie 2008

    MĂRGĂRITARE

    Dansurile toamnei grave
    Trec peste umerii tăi
    Ca nişte păsări călătoare,
    Peste munţi şi peste văi.

    Din lutul smuls din agonie
    Râvnit de preţul unei vieţi
    N-a mai rămas decât o umbră
    Împodobită cu peceţi.

    Şi-acestă umbră călătoare
    Venită de neunde acum,
    E chipul tău din auguri vise
    Ce s-a oprit o clipă-n drum.

    Şi drumul s-a făcut cărare,
    Pădure s-a făcut de-un veac
    Şi chipul tău mărgăritare
    Crescute-n prejma unui lac.

    N-a mai rămas decât povestea
    Şi dansurile toamnei sure
    Şi amintirea unui zâmbet
    Ce-a stins demult atâtea ure.

    Ascunsă-ntr-un etern izvod
    Din vise dulci şi dulci iubiri,
    Te-ai strecurat o clipă-n viţa-mi
    Şi te-am pierdut prin amintiri.

    joi, 27 noiembrie 2008

    Provincia pustie
    Moto:

    ,, De-acum pe cărţi voi adormi uitat,
    Pierdut într-o provincie pustie…”
    Bacovia

    Toamna provincia pustie păşeşte-ncet ca-ntr-un altar,
    Cu frunze moarte, răzleţite, gonite de prin mari unghere
    Şi ornicul, bătrânul sfetnic, tot bate-al timpului calvar,
    Iar cărţile îmi fac cu ochiul de pe uitate etajere.

    Pe un perete-mi dorm străbunii în vechi tablouri ce se-adună,
    Iar eu privindu-i fug cu gândul la dulcea mea copilărie,
    Când stam la geam, privind natura învolburată de furtună,
    Şi căutam să-mi fac din beţe cai murigi, sirepi, ca jucărie.

    Aş vrea să-nvie-acele timpuri când totul îmi părea poveste,
    Aş vrea să-mi văd din nou părinţii la umbra deasă de sub nuc,
    Pe tata cu hăinuţa ruptă să vină şi să-mi dea de veste
    Cum că m-a înscris la şcoli înalte şi alte drumuri să apuc.

    Provincia pustie doarme sub ceaţa toamnei sinilie,
    Şi orice lucru atins de mine pare o clapă de pian
    Ce sună straniu în ureche precum un glas de ciocârlie
    Ce urcă primăvara-n zboruri pe-o creastă verde de tăpşan.

    Îmi reînvie vraja moartă şi- amintirea altor timpuri,
    Când credeam că sunt un vodă pe-un ţinut măreţ de ţânci
    Chemând oştile străbune să mă bat cu căpcăunii,
    Aruncându-i peste dealuri, peste munţi şi peste stânci.

    8 decembrie 2008

    SPÂNZURATE DE VÂNT

    Spânzurate de vânt, păsările călătoare
    Se tot duc spre apus, într-un marş triumfal,
    Prevestesc o toamna banală, fără culoare,
    Cu o natură scăldată-n banal.

    Spânzurate de cer, zboară cu ele şi gânduri
    Şi doruri spre locuri pe unde cloceşte moartea-n pustiu,
    Se tot zbat între cele patru vânturi
    Până se topesc în timpul târziu…

    Cuceresc aştri prin infinit,
    Se lovesc de stânci sclipitoare,
    De la răsărit la zenit,
    Se scaldă în raze de soare.

    Doruri şi gânduri aş vrea să vă ţin
    La pieptul meu, ca dragi giuvaiere,
    Să gust şi eu câte puţin
    Din vraja acestei mirifice ere.

    Doruri şi gânduri, zdrenţe pe culmi,
    Bătute de tomnatice vânturi,
    Aş vrea să vă strâng în inima mea,
    Să vă dau noi aripi şi-avânturi…

    15 octombrie 2008

    ÎN NOAPTEA NEAGRĂ

    În noaptea neagră şi curată,
    Îmi cade greu somnul pe pleoape
    Şi câteodată mi se-arată
    Cât este moartea de aproape.

    Se-arată pajere de lună,
    Se scaldă noaptea-n adânci ape,
    Pe cer se-arată câte-o rună,
    Ce mi se stinge pe sub pleape.

    Se joacă umbre pe perete,
    Iau forme din vestite basme
    Şi fantezia pe-ndelete
    Mi le transformă în fantasme.

    Lumina palidă şi moale
    Şi steaua nopţii cade grea
    Şi gândurile mele goale
    Ar vrea s-ajungă pân-la ea.

    Se nasc în suflet deziluzii,
    Clipe-aromate din trecut,
    Se nasc speranţe şi iluzii
    Ce le-am dorit atât de mut.

    12 ianuarie 2009

    încet-încet se-așterne pe coline toamna

    încet încet se-așterne pe coline toamna,
    grădina se scufundă-n galben
    prin pielea cerului albastră,
    doar mere roșii se mai văd în zare.
    cu degetele răcoroase vântul
    trece prin părul meu albit de vreme
    amintind de lumina extenuantă de pe dealuri
    care cade peste apele rătăcite
    către valea aprinsă în flăcări…

    în noaptea asta s-a oprit aici toamna,
    mai întâi un firișor de nor,
    un fir de fum peste vechile case,
    apoi un vânt rece ca o adiere…

    veredele se transformă în galben-ruginiu,
    muntele parcă e un fruct strivit,
    dealurile sunt acoperite cu cioburi de azur,
    apa cară la vale aurul toamnei
    sorbind din albastru fărâme de halou
    ce duc spre infinit.

    o floră furioasă azvârlind lanul, soarele, vara ,
    o nebunie de sunete și culori,
    dănțuind și cântând în clarul luminii.

    vreau să văd păsările călătoare
    zburând incandescente
    sub bolta unei sărbători udate cu vin
    la masa lui Dionysos…

    mireasma visului se rostogolește în spațiu
    în timp ce toamna culcă dintr-o singură mișcare
    pădurea de verdeață îmbrăcând-o în haina sumbră a geloziei.

    țesută din stofe diamantine, cu mâini sorbind inele,
    toamna bate la ușă și ne face cu ochiul,
    rupe din grădini tulpinile uscate,
    culege florile, le cară în glastre, făcute buchet,
    împrăștie petalele trandafirilor care nu se grăbesc să cadă,
    acompaniată de o muzică lentă,
    doar crizantemele-un foc lent, roșu închis-
    pe care-l leagănă și dispare
    spre un galben ce radiază uluitoare irizări,
    îi mai stau în cale câtva timp…

    în dumbrăvile toamnei te-am întâlnit, iubito,
    am înviat cu tine în acel parc plin de amintiri
    în care cânta un disc răgușit
    și iată că te-ai dus așa cum pleacă un tren,
    unul din altul am plecat fiecare în altă parte,
    știu că ne vom repeta în firele de iarbă,
    îți mulțumesc pentru clipele frumoase,
    ai alergat pe o costișă abruptă
    precum frunza în flăcări pe urmele ultimului vagon…

    1 septembrie 2011

    clipe de toamnă

    frunzele s-au făcut de aramă
    zilele-s negre cum e cenușa
    cine-mi mai deschide și mie ușa
    și cine la telefon mă mai cheamă?

    șiruri de cocori și-au luat zborul
    aș vrea cu gândurile mele să plece,
    vântul bate melancolic și rece
    plimbându-mi prin lume singurătatea și dorul.

    miroase-a tămâie via din vale
    și toamna s-a făcut o nălucă,
    pe mine m-apucă dorul de ducă
    dar unde s-apuc, spre ce cale?

    unde ești copilărie uitată,
    unde-s clipele mele frumoase,
    unde-s toamnele mele mănoase,
    unde ești mamă, unde ești tată?

    ce trist sună aceste-ntrebări
    acum când toamna adastă la poartă
    e parcă un tablou de natură moartă
    de un pictor rătăcit pe cărări…

    5 septembrie 2011

    toamnă, iată-ne alături…

    toamnă-aș vrea ca să-ți mai mângâi
    pletele de frunze moarte
    buclele în care adesea
    mi-am îngropat dorul meu,
    zile dulci, zile senine, unde sunteți,
    ce departe
    ați trecut în nemurire
    darul de la Dumnezeu…

    toamnă, iată-ne alături,
    tu cu visul, eu cu dorul,
    tu cu sânii plini de mere
    și cu păr moale de aur,
    eu cu gândul peste vreme
    călărind pe un centaur…

    frunze galbene agale
    cad pe un pridvor de viță,
    moare-ncet o romaniță,
    sub culori autumnale.

    plopii-n zare-au rămas goi
    luna tremură-n răstoacă,
    vântul a-venit în joacă
    în cămașa de strigoi.

    ………………………
    toamna vine de departe,
    să-mi ureze bun găsit,
    cu alai de frunzele moarte,
    ei îi spun: bine-ai venit!

    6 septembrie 2011

    imagini de toamnă

    stoluri de păsări trec planând
    peste cerul înnourat
    pe un drum al toamnei mohorâte,

    rațe, lăstuni, lișițe, rândunele,
    înșirate melancolic
    sunt înghițite de ceața toamnei.

    ornicul norilor trezește din somn vântul,
    care scobește prin toate cotloanele,
    canale de aer răzvrătit.

    natura a rămas tristă ca după o înmormântare,
    vântul bate peste pustiu
    și se războiește cu bietele funze moarte.

    sufletul meu pleacă în bejenie
    spre primăverile care-au apus
    și n-au să se mai întoarcă niciodată.

    tot felul de umbre gonesc la-ntâmplare
    peste noi, peste orizont…
    și totuși dragostea încă mai poate vorbi
    într-o limbă necunoscută.

    toamnă taciturnă ce-mi porți indispoziția
    ca pe o stemă prin toate orașele,
    răsai din lacrimi, din cuvinte dulci,
    într-o lume care aleargă de-a valma
    prin coridoarele teatrelor de provincie,
    jucând tot felul de roluri.

    la intrarea în orașul meu zăresc un om,
    este sfârșitul verii, Amon Ra, faraon al Egiptului,
    un tânăr anonim, șofer pe autobuzul 32,
    sau probabil un măcelar, un pilot, poet sau revoluționar,
    este ploia, ceța, e totul, criza, ah criza asta!
    vine un miros de parfum, balsam aromat pentru un ritual
    de îngropat ura și timpul,
    apoi tăceri surde, înnăbușite,
    în care nu-ți mai auzi nici bătăile propriei inimi,
    o tăcere a iubirilor moarte.

    12 septembrie 2011

  13. CARAGIALE , BERARUL DE LA „BENE BIBENTI”

    Moto:

    Iancu Luca Caragiale
    Îți dă berea cu măsură.
    Face și literatură…
    Însă nu face parale.
    ( Cincinat Pavelescu)
    Caragiale berar! Iată cea mai ingrată meserie a unui mare scriitor care a nemurit teatrul românesc. Putea să-și aleagă altă slujbă, dar cred că lui i-a plăcut ambianța „bodegii” unde vin toți miticii la o gură de vorbă, unde se toacă politica și se bârfește. Poate de aici au ieșit momentele, schițele și mofturile lui.
    În asociație cu restauratorul și hotelierul Mihalcea, prin noiembrie 1893, Caragiale deschide o faimoasă berărie cu o existență însă efemeră. Această inteprindere puțin norocoasă a stârnit indignarea confraților care au reacționat violent, văzând condiția precară a unui mare scriitor silit de societate să-și câștige existența din meserii străine de vocația sa.
    Primul care reacționează este Anton Bacalbașa care semnează un pamflet în „Adevărul literar” din 15/XI/1893 sub titlul „Caragiale berar”. Al. Macedonski, trecând peste atacurile din „Moftul român”(24.o1-23.VI. 1893) publică în „Românul” din 29 noiembrie 1893, un articol, deplângând situația socială a lui Caragiale. În „O scrisoare”, el face un adevărat rechizitoriu la adresa societății în care scriitorii ajung să se umilească atât de jos. Tot el în cronica ziarului „Naționalul” înfierează soarta lui Caragiale, ajuns în această situație umilitoare. Poetul satirizat în „Moftul român” îi propune lui Caragiale o întâlnire amicală pe teren neutru la bodega„Căpitanul”, în apropierea Cișmigiului în după amiaza de 29 mai 1903 pentru a se împăca.
    Văzând că nu-i merge afacerea, Caragiale se desparte de Mihalcea și încearcă pe cont propriu să deschidă în mai 1894 berăria ” Bene bibenti” în centrul comercial al Bucureștilor pe strada Șelari. Caragiale cere tribunalului de Ilfov, secția comercială, în petiția cu nr.1514 din 16 mai 1894 să i se aprobe deschiderea afacerii:
    Domnule președinte,
    În conformitate cu legea asupra înscrierii firmelor vin a vă face următoarea declarație.
    Comerciul ce intreprind este Berăria în strada Sf. Nicolae Șelari nr. 2, Firma I.L.Caragiale cu emblema „Berăria AcademicăBene Bibenti altă (sic!)sucursală nu am procurator m-am și căsătorit fără acte datate Rugându-vă să binevoiți a dispune înscrierea acestei firme în registrele acestul Onor. Trib.
    Primiți vă rog asigurarea mea prea distinsei mele considerațiuni.
    Semnează Caragiale.
    Fac mențiunea că numai semnătura îi aparține lui Caragiale, restul scrisului cu această limbă încâlcită, cu cerneală violetă, redactată neglijent, este pesemne a vreunui grefier semianalfabet.
    Succesul inteprinderii este încurajator. Gazetari, scriitori, actori își stabilesc acum locul aici la o halbă de bere și la lungi șuiete despre viața literară și politică din București și nu numai.
    Cu experiența de acum, Caragiale se gândește că ar fi bine să-și deschidă un restaurant într-o gară importantă, unde afacerea ar deveni rentabilă. Cu banii ce-i adunase, se asociază cu cumnatul său, Teodor Duțescu-Duțu, cu optsprezece ani mai tânăr decât el, soțul Jenicăi Burelly, sora mai mică a soției sale, Alexandra Burely și s-au hotărât să ia în antepriză restaurantul din gara Buzău, un nod feroviar unde se întâlnea lume multă, mai ales călători.
    Intreprinderea a durat aproape un an, după care a fost părăsită, cu destule complicații materiale.
    Anii care au urmat (1896-1897), deși nu e scutit de gesturi și aprecieri răuvoitoare, Caragiale și-a regăsit acel calm interior favorabil creației literare, publicând în ziare și reviste.
    Pe 8 iunie 1899, Caragiale a trecut în slujba de registrator la Regia Monopolurilor Statului.
    De altfel, fire nestatornică, Caragiale nu putea să se izoleze de oameni de unde-și culegea miticismele lui, fugea în excursii, când la Piatra-Neamț, pe la mânăstiri însoțit de prieteni, când la Sinaia, unde „filozofa” la nesfârșit cu „lelea Tinca”, zarzavacioaica, sau cu „Matheescu- Coloniale și delicatese” Pretutindeni scriitorul vânează tipuri, ticuri, reacții, limbaj, ca un fin psiholog.
    În ziua când a fost pus pe liber de la Regia Monopolurilor, Caragiale a pus în vânzare primul număr din a doua serie a „Moftului român”.
    După ce e pus pe liber Caragiale deschide „Berăria Cooperativă” în plin centrul capitalei în Piața Teatrului Național. Aici vadul era bun. Venea toată protipendada Bucureștiului, unde se discuta politică și literatură. Ultimul local condus de Caragiale a primit numele legendarului inventator al berii-„Gambrinus”, nume care dăinuie și astăzi în același local. D. Teleor i-a făcut în „Moftul român” următoarea reclamă:

    Decât medicamente,
    Mai bine, zău, dă fuga
    Și trage-i două halbe
    De bere de Azuga!

    Devale la Gambrinus-
    Cea mai frumoasă vale-
    Te afli între teatru
    Și între Caragiale.

    Ferice cel ce poate
    Să bea așa nectar,
    De nu mai multe halbe,
    Măcar un biet pahar.

    În sala cu mese multe și canapele de catifea roșie așezate de-alungul pereților, „berarul” Caragiale își primea amicii cu voioșie. De anul nou 1902 scoate o broșură cu mitică pe care o distribui în local cu urarea: „Autorul roagă respectuos pe onor. Clienți ai lui Gambrinus să primească astă cărticică în dar pentru Anul nou 1902 și le urează la mulți ani cu cele dorite.”
    Scârbit de viața din România el se exilează la Berlin, părăsind definitiv țara.

    Ion Ionescu-Bucovu

  14. gheorghe apetroae sibiu

    APROAPE DE METAFIZICĂ

    G/A/S -- discurs alegoric

    Cu zorii în citrin, încerci încă o seară/

    şi viaţa să n-o pierzi, o-mparţi/

    duh florilor, să poţi intra de veghe/

    în templul lor de crome şi sfinţenii,/

    înaltul ,de adânc, păzindu-l, să-l desparţi…/

    Îţi prinzi în joc cu ritm de flăcără, căderea/

    nelinişti şi dureri în zbor cu vreri le duci, /

    în leagănul luminii fiorii ţi-i arunci /

    să poţi urca un nud lazur în euclazul serii/

    purtat de-amorul ei serafic, nevăzut…/

    te-ntreci cu asfinţitul de plăceri, îl cânţi

    şi îi oferi nimicului din câte ţi-au rămas,/

    a încânta apusul stelei tale, răsărind/

    în raza ta să-i arzi, s-o ai, să-i râzi când cazi/

    de regăsirea sacră, în nesfârsitul dans… /

    la paradisul de atunci în ritmuri vii îţi urci /

    tot sângele iubirii în cerul unei inimi,/

    filoane de lumină, lumină-i, sângerând! …

    Cluj-napoca,1985

  15. gheorghe apetroae sibiu

    PRINŢUL CRISTOFOR I

    În braţe cu spyrei şi kerrii, /

    de vise mari adânci purtat,/

    porni cu zorii pe Egee, prinţul,/

    un doge cristic, spre Levant…/

    În largul mării, lungi corăbii,/

    călări pe valurile zării,/

    cum stele pe-azuria boltă,/

    un drum Selenei deschideau !…/

    /El, ce-şi mâna în crezul vrerii /

    iubirea unei noi Veneţii,/

    lăsând romanticei Genove /

    doar singur, dorul de lagună/

    şi-un soare arzător, italic/

    ce răscolea în ţărmul mării/

    pelagicul nisip , în cântec,/

    zorea închis în scoica vieţii…/

    El, Cristofor, de Quinto, prinţ/

    un tânăr doge marinar /

    de mare rang, pe o galeră /

    ce rupea zarea diademă , /

    cântând a lui nefericire,/

    unei corăbii genoveze!…

    îşi adâncea în gând magia, /

    cum largul, drumul egeean…/

    Absenţa fragedei Felippa, /

    o tânără prinţesă -- zână, /

    cu chip de crin şi trup angelic /

    în simetrii sfinte, divine,/

    îl cuprinsese şi i-o cântă /

    cu glasu-i orfic, ritmic, marea… /

    Ea, chinul lui şoptit i-ascultă /

    şi- a lui credinţă vie , cerul,/

    în dans de valuri cu smaragde/

    corabia -n ruperi, grăbită, /

    purtând prinţul îndrăgostit/

    spre cheiul nobilui Levant…./

    PRINŢUL CRISTOFOR II

    -- De unde-i el? -- E fiu de Albisola !../

    ţinut sub cer azur, /

    de-ntinderi portocale…/

    cândva, trecând pe străzi, /

    la Boliasco, singur…/

    vesel, se prezenta /

    cu ” prinţul de Chiavara”-/

    ţinut italic, pururea în soare…/

    Mulţi îl ştiau că e de neam/

    regal, urmaş ales /

    al regelui din Quinto !../

    Chiar şi Savona şi-l dorea al ei !…/

    Îi desfira pretura, /

    viţa princiară!…/

    Deşi,unii, ziceau că l-au văzut /

    copil, trăgând de sfârcul

    unei pripăşite bone,/

    vestala străzii, în Pindello !?../

    Dar el, ajuns, în ani, acum /

    de prea devreme /

    iubit de ape , de Eldorado, rege, /

    n-avu a recunoaşte-alt paradis

    decât Genova ,/

    veşnic însorind,/

    în valurile nalte, miile de vele,/

    acolo unde adăstau, /

    cum stelele,/

    galerele înalte, lunge caravele… /

    de unde-i tatăl său, vestit /

    nobil în rang,/

    Domenico Columbo !?!?…….

    De-acolo îşi scruta prin zodii, /

    nesfârşirile, copilul Crist /

    atras de cântecul /

    cu voci sirenice-n răsunet

    de sacre cântătoare păsări-/

    valuri înalte în smarald

    şi alabastre de mărgean /

    purtând în glasul lor pe prinţ /

    într-un balet de vis , /

    pe-al lirei mării, nesfârşitul vals,

    ritmând rivere-n ţărmul egeean…

    Îl fericeau pe prinţ cărările

    ascunse, tot cele ne-ncepute,

    tot mai dorit de-abis şi de neant,

    dorinţa de a -- şi revedea

    castelul princiar acum pustiu,

    în nobilul Levant !…

    din ciclul ” Cântecul lui Cristofor”,

    în volumul de versuri” Fulgerând tăcerea”, G.A.S.

  16. gheorghe apetroae sibiu

    gheorghe apetroae sibiu
    martie 3rd, 2013 at 21:34

    CÂNTECUL LUI CRISTOFOR”
    Cristoforul 14

    TREZIREA PRINŢULUI DIN VIS

    El, prin cupola – naltă, cu ferestre prinse
    nemarginirilor cinabre – sidefii,
    din flăcări olivii în vii culori stelare,
    sorbea într-un nesaţ, narcisicul balsam …

    Era Cu-vântul ei cu resorbire- adâncă
    în suferinţa celui care se-ndrăgise
    de marea -n ispitirile-i aprinse şi de Ea…
    şi-n faţă-i ,cerul , vălu-şi desfăcuse …

    Ea, soarele, ardea în prinţ, în ochii lui
    cu suliţile –i lungi de gene ce-l pătrunse…
    cu glasul ei de înger – lira razei ,
    de cât cântâ în El, în grai se prefăcuse !…

    Un zâmbet viu sporea pe buze argilii,
    sărutul ei era un duh serafic, de iubire,
    cu-vintele –i erau înfipte-n trupul Crist,
    lăuntru-i adâncea cu fericite vise…

    Apoi, cu părul lung , în blonde bucle
    şi faţa cum cristalul stâncii . lazuriu ,
    cu sânii de- ametist, în semilune,
    Felippa lui, obrajii crisotili i-atinse…

    Cu ochii de azur, în irişii morbizi pătrunse…
    în simţ înviorându-l , el s-aprindea pe cer
    de buzele-i fierbinţi…, astral era sărutul…

    Îl fericea într-un Cu-vânt ales acum,
    pe prinţul revenit din lumea firii reci ,
    cu razele din zorii care-l retrezise !…

  17. gheorghe apetroae sibiu

    GHEORGHE APETROAE -- SIBIU

    “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR, 18 ”

    LA PORTO SANTO

    Felippa, din Levant, în vis

    cu mlădierile-i în valuri

    sub cerul nins de ametist

    pe- alesul ei şi-l duse cântec

    în dezmierdări şi dăruiri

    pe lunga caravelă Sfinx

    în paradisul Porto Santo …

    o insulă-n strai andaluz,

    şi floare-n braţul ei, Azore,

    al Madeirei , vrerii, Eden !…

    … acolo zorii ninşi pe zare

    se sparg de stânce arenii,

    aşa cum stelele, de haos!…

    Şi, ea-şi alege neuitarea

    în el, icoană -n roze crome…

    acolo, ea l -- aşează prinţ,

    stăpân castelului şi legii,

    de argilii şi-agate marmori…

    Când cerul tot în sine-i cade

    pe braţe frânte din lumină

    în dezmierdări pure, fierbinţi

    spre arzătoare, noi dorinţi,

    cu pătimiri sfinte -n săruturi

    Felippa -n El, e şi mai mult

    prelinsă-n lacrimi, înger, firii

    de gând al inimii din astre,

    rămaşi în cer şi în simţiri

    de sânge-i, clocotind fiorii

    un trup cu El, un singur suflet

    ţinut de drag, ea e-n iubiri !…

    Visa ,el, Crist…, un vis al ei,

    ea , lui, oceanul fericirii ?!…

    Gheorghe Apetroae Sibiu

  18. gheorghe apetroae sibiu

    ” ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII ”

    PLOAIA

    Adusă-i nopţii ploaia într-un cu-vânt de linişti,

    pe umbra razei pure, demonice dorinţi …

    se-mpăduresc pe zare colinele crisale

    cu flăcări celestine, s- aprind crisoberile,

    să-şi crească-n cer syringii ,

    noi albe sfânte taine !…

    Sălbăticesc cyanic , se- agăţă-n stei în ploaie

    spre-a re-nflori stibinic un cer de-nfiorare,

    să se încline vremii în plânsete de raze

    se-mbracă-n înflorire, reci, fragezi, liliecii…

    ei, în cunună-ţi prinşi cu clipa, să-ţi rănească

    crin duhul amăgirii, să-nsemne-n cer iubire

    cu sânge de fecioară în chipul de petale, …

    o isabelă floare !…

    Prin luminişuri clare, ieri candele, azi stele,

    mai trec, spre a-ţi sfinţi în tropot, ploi rebele…

    căzute calde -- atunci, să te înfioreaze,

    băltesc azi în visări pe lunci, cum stele reci la glezne

    ce-n vuiet înfloresc şi azi în râuri , liliecii

    bătuţi în roz-marin, cu lacrimi, şiroind,

    sfinţiti în rugi…, miresme !….

    Gheorghe Apetroae -- Sibiu

  19. gheorghe apetroae sibiu

    IV. SONATA AŞTRILOR

    POTRIVIRI

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Din TOTUL: cercuri de simţiri

    le -- arunci în mijlocul vâltorii --

    prea -- femininele „ metesis”…

    pe urme-n vid , cadenţe ţii

    în paşi magnetici, printre astre

    cu vieţi sălbatice din ritm …

    Ești cerul în măcel și-nvins

    de iriși calzi, sub crise pleoape,

    cu tine fulgeră-ntre gene…

    să îi admiri cercul albastru ,

    alb voal, cuvintele-ți întinzi

    și-i gravitează-n cerc, eternul!….

    Îl strălucești cu regăsiri

    pe cercul vrerii, prin descântec,

    ți-l Tot hrăneşti cu nemuriri…

    ca să-l atragi, îi pregăteşti

    pe căi lactee, o-ntâlnire

    în lan de maci pe cer cu Lună!…

    -- Hai!… lasă-ţi urma ta, o rană

    pe buzele-n etern frământ!…

    -- atingeri de al lui cu-vânt,

    adânci nelinişti cu sporire

    în jumătatea -- i, cer de zâmbet

    și vindecarea lor, prin cântec !…:

  20. gheorghe apetroae sibiu

    “ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR” , 27

    DE EŞTI TU, FELIPPA

    De eşti tu, Felippa ,raza

    stelei albastre,

    pentru el culeasă,

    nebunul fericirii tale ,

    prinţ pentru o viaţă,

    să – l bucuri şi, roză,

    să-l înmiresmezi,

    ţi-ar însângera în loc căderea

    -durerea, tăcerea

    de care ştie bine că suferi ,

    simţirea-n placere a clipelor

    zeiţei din Cypru,

    din el să o creşti,

    sperând în noi ritmuri …

    neliniştile vieţii, plăceri,

    numai în el

    să ți le sporeşti…

    De ești tu vântul –

    tot mai ales cuvântul

    ce poartă în cântec

    oglinzii albastre, gândul,

    din floarea tinereţii ,

    clipe să te scuturi,

    prinţesă în dans şi regină

    pe cer,

    adâncul să i-l rodeşti,

    i-ai abate tăcerea din simţ

    și trecutul…

    de o iubire nebună,

    adesea vorbindu-i

    de nopţi andaluze

    cu stele citrine,

    și de liniștea Lunei,

    prime balerine, în dans,

    cu el pe cer, aprinse

    de ai lui zori…

    i-ai creşte dorinţe- cuvinte

    corole în desmine culori…

    Gheorghe Apetroae Sibiu

  21. „JURNALUL FERICIRII”- de N. STEINHARDT
    „comedia inumană” a universului concentraționar comunist

    În peregrinările mele ca dascăl prin satele patriei am intrat în casa unui elev al cărui bunic venise proaspăt din închisorile comuniste. L-am găsit lângă sobă, aproape un cadavru, era speriat, cu ochii rătăciți și refuza să vorbească. Atât mi-a zis : „Eu am stat în celulă cu Steinhardt!” Vorbea încet și se uita în toate părțile. „N-am voie să spun mai multe, am jurat că-mi pun lacăt la gură, dacă află ăia iar mă bagă la închisoare.” Nu după mult timp am aflat că a murit.
    Povestea lui mi-a revenit aflând cine este N. Stainhardt, acel evreu care a îmbrăcat haina lui Hristos și a scris cartea poate cea mai citită din ultimii 20 de ani, „Jurnalul Fericirii”.
    Episodul trecerii la religia ortodoxă dă naștere cărții „Jurnalul fericirii”,care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ’70, această primă variantă -- circa 570 de pagini dactilografiate -- este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor . Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. “Jurnalul fericirii”este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989. Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului. În cei douăzeci și trei de ani care au trecut de la apariție, cartea a fost publicară în aproape 11 ediții în țară și șapte ediții în străinătate, fiind considerată cea mai bună carte a primului sfert de veac din acest secol.
    N. Steinhardt a activat în literatura română încă din perioada „trăiriștilor”, dar adevărata operă a lui a fost publicată după căderea regimului comunist, „Jurnalul fericirii”, fiind o carte tulburătoare, rodul unui spirit cuceritor, de o moralitate model pentru timpurile noastre, într-o societate încă bolnavă.
    „Jurnalul fericirii” nu poate fi încadrat într-o formă literară. „Creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi așadar nesincer să încerc a susține că „jurnalul” acesta a fost ținut cronologic ; e scris apres coup , în temeiul unor amintiri proaspete și vii. De vreme ce nu l-am putut însera în durată în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conștiință ; e un risc pe care trebuie să-l accept.” (N. Steinhardt). Eugen Simion îl numește „ o confesiune apropiată ca formă epică de ceea ce în secolul al XIX-lea se numea memorial.” Am putea numi acest Jurnal „ romanul unei trăiri”, memorialul unei epoci tragice, în care se împletesc aspecte filozofice cu aspecte religioase, aspecte de moralitate cu rudimente animalice de brute, aspecte culturale cu episoade din marii învățați ai lumii cu citate din ei, care toate pun în lumină o epocă pe care Marin Preda ar fi numit-o „era ticăloșilor”.
    De ce „Jurnalul fericirii” ? Cum poate cineva să fie fericit în condițiile în care este constrâns să treacă zilnic prin nenumărate umilințe, să se supună unor torționari malefici, luciferi ai închisorilor comuniste ? Cine ar putea socoti vreodată prin câte furci caudine a trecut N. Steinhardt împreună cu o parte dintre cei mai iluștri intelectuali ai acelor vremi : Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Nicolae Balotă, Vladimir Străinu, Al. O. Teodoreanu, Virgil Nemoianu, Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și alții, toți reprezentanți ai marii culturi, demni de admirația și respectul posterității.
    Fericirea lui Steinhardt rezidă în capacitatea lui uimitoare de a cuceri libertatea interioară, folosindu-se de instrumentele spiritului dintre cele mai diferite cum ar fi credința creștină altoită pe propria sa gândire și înțelegere a lucrurilor, o cultură vastă, o mecanică fină a ideilor, gustul pentru paradox, cu citate din Biblie, Martin Luther, Salvator Dali, Thomas Morus, Kirkegaard, Dostoievski, Cervantes și alții.
    La el „Celula se transformă neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot, castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II-lea, în cârciuma lui Don Qujote transformată și ea în castel, în salonul prințului de Conti la ora când se servește le Thea l’anglaise , în grădina Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa și la Ecbatano, în serai la Bagdad și la Samarcand; iar deținuții, slabi și galbeni, murdari și zdrențuiți în tot atâtea portrete de La Tur, Perronneau și Van Loo care au pictat figurile cele mai inteligente, mai grațioase și mai blânde ce pot fi, culmi ale delicateței unei civilizații mai mult decât rafinate. Prin bucurie, zice Simone Weil,Frumisețea lumii pătrunde în suflet. Prin durere ea pătrunde în corp.”(N.Steinhardt)
    „Lumea-zice el- e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, de viată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel -- e lumea lui.
    Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere,și numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută.
    Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.”
    Memoria fericită i-a prilejuit dorita „figură a fericirii”. „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi); (nebotezat) și ies cu ochii deschiși (botezat); am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărat, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”
    El a uitat și a iertat, așa cum l-a învățat Hristos. Citândul pe Dostoievski precum că „Libertatea, iată formula omului” sau pe Thomas Morus cum că „Libertatea e o noțiune pedantă și burgheză”, el precizează că libertatea e obârșia „memoriei fericite”, un fel de libertate interioară pe care nu ne-o poate lua nimeni.Ca și Dostoievski, el pune în ecuație libertatea cu credința, ambii formându-se în același spațiu creștin ortodox. Înainte de a scrie jurnalul el se eliberase „de patimi”, devenise „nou”,- „ies vindecat”-, își câștigă libertatea de-a uita răutățile, de-a deveni „fericit”. El nu vorbește despre ororile sistemului comunist ci despre reacția celor ce au suferit, atât în interiorul închisorilor cât și în afara lor.
    Privind „Jurnalul…” din perspectiva documentară, mi se pare că cea mai importantă parte este cea închinată legăturii cu „lotul mistico-legionar”. Așa cum rezultă din una din denumirile date acestui grup: „lotul Noica-Pilat”, din care făceau parte cei mai reprezentativi oameni de cultură ai vremii, grupul care„uneltea împotriva securității statului”, Steinhardt relatează amănunte din timpul anchetelor, prezentând metodele folosite de securitate, starea fizică de-a dreptul jalnică în care se aflau cei arestați, dar și cea psihică, dominată de spaimă, de incertitudine. „Ceea ce mă îngrozește și mă deprimă dincolo de orice putință de a mă exprima este înfățișarea fizică a lui Dinu (Pilat) și ținuta lui. Înfățișarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în țoale ponosite, care nu stau, ci atârnă pe el. (…) Ținuta: stafia aceasta slăbănoagă și jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră și așezată de gardian cu fața la masa de lucru a ofițerului anchetator și de cum i s-a vorbit, a și luat poziția de drepți.” Sau alt episod: „În sala de ședințe, dând impresia de pustietate, uriașă, ne așează în boxă, tot pe bănci- ca la școală-, suntem mulți foști elevi ai liceului Spiru Haret- acum unul lângă altul înghesuiți. Ne plasează pe rând cum intrăm: mă pomenesc între Noica și la dreapta, Vladimir Străinu, Pillat, Sandu L. și câțiva pentru mine necunoscuți ocupă banca întâi: coautorii complotului înfățișat judecății și pe care-i văd și astăzi prima oară. Cele patru femei(Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi și Simina Caracas) sunt în fundul boxei… Primul grup este al nostru, al deținuților din boxă, douăzeci și cinci la număr, îngrămădiți pe bănci, privind drept înainte (iarăși nu avem voie să ne uităm altundeva, și mai ales unul la altul), înconjurați-asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic- de un cerc de ostași în termen, toți echipați ca pe front, cu puști mitraliere automate pe care le țin îndreptate asupra-ne, dându-și silința să se holbeze fioros…”
    Sunt relatări tulburătoare din timpul cercetării și al detenției cărora cu greu le-ai putea da crezare, un fel de „ drum al robilor” spre moarte.
    Desigur că nu mi-am propus să analizez această operă interesantă care iese din tiparele literaturii. Sunt puțin cei ce s-au aventurat să-i deslege misterele literare. Ea rămâne totuși un document zguduitor al secolului trecut despre universul concentraționist comunist.
    „Jurnalul Fericirii” este o carte fără echivalent în cultura română, o carte al cărui destin abia începe, zice I. Simuț. Jurnalul relevă o bogăție de semnificații și înțelesuri ce trezește în cititor bucuria infinită de a trăi savurând viața plină de paradoxuri, antinomii, armonii și contradicții, care toate ne cuceresc prin sinceritatea autorului, Nicolae Delarohia, un Mucenic al neamului.

    Prof. ION IONESCU- BUCOVU

  22. gheorghe apetroae sibiu

    FRAGMENTE… Despre incantaţia finalităţii, Christian Morgenstern…Cântece de spânzurătoare, Gheorghe Apetroae Sibiu.
    Epistemologic, inexistenţa heideggeriană asein generează ontic şi ipotetic o criză a metaphysicii, într-o incantaţie a finitudinii (prin desfiinţare) cu forţa nihilismului fenomenologic husserlian, în fiinţă, în “Logosul” distrucţiei ,speculativ şi, invers, in construcţio-compositum, prin raţionalismul cartesian, în receptarea sensibilului , fiinţării temporale a formelor aristotelice şi ordinii universale.Se receptează logosul maieutic-socratic şi aletheicul platonician, în diversitatea fiinţării şi cunoaşterii metafizice, în contrast cu finitudinea ontică. Distrugerea limitei, în evidenţă antropologică, este susţinută de neopozitivismul scientist material- spiritual fundamentat de Scoala de la Viena. Se regenerează – dialectizează ontologicul, în perpetuu tangaj între atemporalitatea (nihilum nil – tempora) şi temporalitatea-zeit, existenţială nondeterminată în limitele ontice, ambele în transcendere pe via platonică ideatică a prezenţelor dialectic -dinamice, în structuralismul naturalist, apriori-cauzal, kantiane. Este vorba de un ontologic în sine (noumenon- Da-sein) în transcenderea sinelui şi în alt..(alter ego), determinat şi evidenţiat aici de biologismul limitativ,de Hegel şi Schelling, în coordonate spaţial-temporale ideale, în universal, limitate. Este un ontologic aletheic înzestrat cu forţa principiilor(“Grund”-satz) a universalităţii şi individuaţiei, ambele- principii axiologice ale transcendenţei, de speţă convenţional pseudoangelice,estetizate, obiectivând în formele corporale-aristotelice armonic simetrice leibniziene- in principium rationis, într-o permanentă culisare şi în spiritualizare, în coordonate metafizice duale şi universale. Asistăm la o mobilitate axiomatică între metafizica transcendenţei noniconice material-spirituale şi materia pură eternă, diaclectizată în substanţa ei cu voinţă şi valenţe gânditoare sau relevată posibil reflexivă, în exerciţiile reprezentării schopenhaueriene. Asistăm la extrapolările nelimitei şi ale nedefinitului material la formele monadice leibniziene, posibil armonizate, expresii duale ale nemărginirii nemărginitului spaţial-temporal universal. Se actualizează realul în sensibilul ireal şi se dimensionează existenţe genezic temporale dialectice, cum ar fi cea în dinamica spiritului intelectiv uman humeian, evolutiv, caracteristici canonice mecaniciste ale biologicului antropologic schelerian, cu valenţe sociologice corporale sau, printr-o nouă extrapolare, la orice – aposteriori- (Wie-sein) socio- biologic în climaxul absolutului . Aceasta, numai spre evidenţa unor orientări raţionaliste, dialectice în explorarea incognoscibilităţii şi indeterminării diversităţii duale a universalului şi metafizicii sale, a infinitului mereu actualizat, substanţa- câmp a veşniciei, în creştere eliptică-descreştere placidă, în non-sensul proximei finitudini…. Gheorghe Apetroae Sibiu , Cu stimă.

  23. gheorghe apetroae sibiu

    URME…

    Gheorghe Apetroae -„ Spirally Curved Images ”

    Îţi aminteşti?.. Era cumplită

    iarna în munţii

    din zăpezile-aşternute

    pe frumoasele alei!?…

    când în tăcutele plimbări

    în albe frăgezimi ,

    de mâini, în seri,

    plăcându-se-n priviri --

    două inimi se înflăcărau

    şi-ardeau, deslănţuit,

    în ale dragostei văpăi!….

    Tot aşteptau să vină

    primăvara!…

    şi vă vedeaţi de multe ori,

    tot în acelaş vis,

    cum la havuz, în parc,

    în fiecare seară,

    îmbălsămaţi de crini,

    de- îmbrăţişări cuprinşi,

    cu sărutări aprinşi,

    tu-l fericeai , privind

    în ochii tăi lazuri

    un roi de stele din abis,

    iar el îţi presăra în păr

    flori albe, de cais!…

    De câtă-nsufleţire rară,

    aţi dat atunci iubirii

    n-aţi fi crezut, aşa uşor,

    tăcerea să-i găsiţi!…

    şi v-aţi desprins

    în depăşirea unui crez,

    găsindu-vă-n curând

    alt mers, alt sens-

    cu spinii, mulţi şi flori

    în trecerea pe lungi cărări,

    prin timpul fiecărui,

    scurs în prea firesc,

    prin alt cuprins -- de cer

    al altui paradis!….

    Fălticeni, 1963; Iaşi 1967

  24. gheorghe apetroae sibiu

    ZBORURI ÎN ABIS

    … ÎN DOI, CU RITMURI…

    Cât poartă bolţii, solitara taină
    pe albe-i gânditoare calde aripi
    de fluture stelar şi-aprins rămâne
    sub cuta cromei eritrinei raze
    în setea nălucirii celor prinşi
    de mult să-i sfarâme crisalida --
    clepsidra-i sensul lui de zbor
    iar Ea, în japs, plină şi grea
    de duhul sfânt al asprului nisip
    îi curge-n clipe rostul, adâncindu-i
    însemnul rupt din ne-nceput!…

    Cât încă râde-n El, lumina Ei,
    iar El, de tainele-i nu e răpus ,
    în mariaj îi lunecă prin simţuri,
    un univers-al ei, albastru şi ascuns
    îi stă fiinţei sale un slujbaş supus,
    de-i satură statornic curatele
    bătrâne ruguri -aprinse rădăcini,
    ţesând din seva Ei cuprinsuri vii,
    în sfintele-nţelese armonii!..
    El, razei-crin, acum, captiv al bolţii,
    îi ninge flori pe buzele-n surâs:
    petale crise, un troian de gînduri !…
    langajul lor e-n doi, cu ritmuri în abis!…
    Gheorghe Apetroae Sibiu

  25. gheorghe apetroae sibiu

    FĂRĂ ÎNTOARCERE

    Veacuri hoinare

    fug din clepsidră

    și zac fără griji

    în leagănul adânc

    al umbrelor albe…

    se preschimbă în gând…

    singur trăiești

    netrăind

    să alungi întoarcerea….

    în stăpânirile apuse

    pătrunzi nepătrunsul

    știut de clepsidră..

    ai descoperit veșmântul

    de rouă al flăcării

    și infinitul, în doi,

    mult mai slab

    decât imperiul

    celui mai vârstnic atom…

    din clipa începerii,

    inima haosului

    e un arc între bolți,

    slăbit de clepsidră…

    încă tânără, de la el,

    cu fiorii iubirii,

    și spaima fulgerelor

    pulsează ne-ntoarcerea…

    de ce-n mormântul razei

    se cântă Ne-nceputul,

    tot el va ști….

    e sigură himera de dimineață

    și seară,

    dar… niciodată… de zi….

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    Din volumul ”Despre neînceput”, Editura HERMANN, 1992

  26. INFERNUL PRIN CARE AU TRECUT
    FEMEILE-MARTIR ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE

    Închisorile comuniste din timpul lui Dej și Ceaușescu au fost adevărate acte de barbarie nu numai pentru bărbați, ci și pentru femei. Peste două milioane de oameni, bărbați și femei, dintr-un total de 18 milioane din care era alcătuită populația țării, au trecut prin chinurile de nedescris ale iadului închisorilor comuniste.
    Aproximativ zece mii de femei cu vârste cuprinse între 12—90 de ani au fost smulse din sânul familiilor, înjosite, bătute și aruncate în închisori sub diferite motive puierile. Singura lor crimă era de a-și apăra soții, tații, frații, ideile și credința în Dumnezeu. Din exces de zel, justiția comunistă le-a tratat la fel de inuman ca și pe bărbați, de multe ori chiar mai rău. În afara închisorilor mixte, au existat închisori numai pentru femei cum erau cele de la Mislea, Mărgineni, Miercurea –Ciuc, Dumbrăveni sau Aiud. Aici nu aveau voie să facă nimic, să știe nimic, decât să stea în insalubrele încăperi, fără pat sau încălzire. Mâncare primeau o dată la trei zile, erau bătute, violate, înjosite.
    Aș cita câteva nume de femei intelectuale ca pictorița Maria Brateș Pillat, Cella Delavrancea, care fusese doamna de companie a reginei, pianista de succes și un mare cronicar muzical al vremii, Alice Voinescu, Michaela Ghițescu, Marietta Sadova, scriitoare, Simina Mezincescu, muziciană, alături de alte sute de profesoare retrogradate și anchetate.
    Nici călugărițele nu au făcut excepție de la acest calvar. Citez numai câteva precum Sora Clara Catrina Laslau, sora Tereza sau Mater Anuntiata care au îndurat ani grei de închisoare, alături de alte femei de religie baptistă, penticostală, adventistă de ziua a șaptea, martorele lui Iehova etc.
    Deportarea sau domiciliul forțat au fost alte variante ale detenției. E cazul Martei Vasiliu, aflată în vacanță la bunicii ei din Basarabia, în anul 1944, care a fost trimisă în Siberia, la vârsta de 16 ani, cu o pedeapsă de 5 ani de domiciliu forțat. În 1955 când s-a întors acasă, și-a găsit mama moartă, ea fiind marcată pe viață și bolnavă.
    În aceste închisori indiferența a transformat nașterile în tragice evenimente. Lipsite de asistență medicală, deținutele nășteau cu ajutor dintre ele, rupând ombilicul fătului cu dinții. În aceste condiții ori copilul ori mama mureau. Exemplu unei deținute Coca este de notorietate. Nevoită să suporte două zile contracțiile nașterii în duba securității transferată de la o închisoare la alta, i-ai scos un copilaș de 4 kg. în bucăți. (Ana-Maria Marin, Prin poarte cea strâmtă). Când nașterile decurgeau normal, copiii le erau luați de la pieptul mamelor și duși la orfelinate. Este și cazul notoriu al Ioanei Raluca Voicu-Arnăuțoiu, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Pop, al cărei tată a fost executat la Jilava, care a reușit de abia în 1990 să-și cunoască mama.
    Cele mai grele abuzuri erau abuzurile sexuale, ca modalități de represiune. Pe lângă paznicii care le batjocoreau, condamnatele politice erau lăsate pe mâna unor brute care își băteau joc de ele.
    În afara violului, femeile care făceau greva foamei erau hrănite cu furtunul, ca în cazul doamnei Brătianu, care pe motiv că făcea des greva foamei, „îi erau deschise maxilarele cu forța și-i turnai lături pe gât. Gura îi era o rană.”
    Îmbătrânite prematur, cu părul albit, și cu privirile rătăcite de spaimă și nesiguranța dobândită în anii de detenție, erau marcate de terorile suportate, cât și de pierderea celor dragi. Boli precum icterul, tuberculoza, ulcerul, pelagra, scorbutul, cancerul, depersonalizarea erau doar câteva din ele.
    Acestor suflete- martir le aducem un pios omagiu de 8 martie, întrebându-ne ca Cioran: „Sunt lacrimi care sfredelesc pământul și răsar ca aștrii pe alte cercuri”. Dar puteau să fie sori care ne-ar fi luminat văzduhul.

    Ion Ionescu-Bucovu

  27. gheorghe apetroae sibiu

    LITERATURA, SUMAR BIOGRAFIC: ANATOL E. BAKONSKI (1925-1977).

    Anatol E. Baconski -- poet, eseist, prozator, publicist şi traducător- de orientare literară neoexpresionistă . S-a născut la Hotin, în comuna Cofa, la 16 iunie 1925 . Urmează liceul la Chişinău şi la Râmnicu Vâlcea, iar cursurile Facultăţii de Drept, la Universitatea din Cluj-Napoca. Debut literar, cu poezie, la Cluj, în ziarul “Tribuna nouă”, în anul 1950. A fost redactorul şef al revistei “ Almanahul literar”, devenită ”Steaua”, poezia sa, apropiindu-se , în această perioadă, de poetica realismului socialist… La Congresul scriitorilor, din 1956, respinge ideile dogmatice ale proletcultiştilor, iar scrierile sale iau o orientare modernist europeană. Ne situăm în orizontul deschis al poetului dezinvolt, dispus la refuzul oricărui canon şi la desuietudine şi la violarea dogmelor rigide în creaţie, fie şi suprarealiste, într-o ofensivă antimetaforică, unde “ transpare amestecul de ritualitate enigmatică şi senzualitate sublimată, de sensibilitate profundă şi expresia ei cvasi- preţioasă, filigranată”( Mircea Braga,Prefaţă la “Fluxul memoriei”… A tradus din lirica universală, din Salvadore Quasimodo, Carl Sandburg, Arthur Lundkvist şi este autorul volumului de traduceri “Panorama poeziei universale”, 1972… Poezia lui Anatol E. Baconski este cuprinsă în cele 8 volume antume, întitulate: Copiii din Valea Arieşului, 1951; Cântece de zi şi de noapte, 1954; Două poeme, 1956; Fluxul memoriei, 1957; Dincolo de iarnă, 1957; Imn către zorii de Zi, 1962; Fiul risipitor, 1964; Cadavre în vid, 1969 , o carte a orizontului meschin şi al suferinţei şi într-un volum postum, moralizator, intitulat “Corabia lui Sebastian”,considerat un jurnal al peregrinărilor dezinvolte, dar şi agonice, în mirajul existenţial- poetic…. Mai interesant , dintre volumele sale de poezie, pare a fi volumul retrospectiv, antologic, intitulat ”Fluxul memoriei”, 1967.., din care voi reda părţi din poemul “Drumuri în vânt”,: “ // Drumuri , văd drumuri în vânt/ …/ încrucişându-se-n câmp, alergându-se…./veşnic în vânt gâturi lungi de cocor cenuşiu / şi de palid flamingo -- reţele, reţele se -- ntind,/…/ le-am urmat totdeauna cu patimă oarbă /…/ adesea fără să ştiu unde duc- / …/ viaţa mea toată n-a fost / decât o răscruce de drumuri şi creştetul meu / n-a purtat niciodată alt nimb / decât orizontul / câteodată pe vreme de vânt, mă gândesc / că nenumăratele drumuri pe care-am umblat / se vor întoarce-ntr-o noapte la mine / sugrumându-mă , ca pe Laokoon şerpii- / poate că-aş merita o asemenea soartă / de vreme ce paşilor mei le-a fost dragă / eterna derivă /…// , aici vântul , o metaforă, căpătă o valoare simbolistică… De reţinut este şi caracterizarea realizată de Eugen Simion, cu privire la personalitatea literară a lui A. E. Bakonski, şi pe care o voi reda , parţial, în continuare: “ În viaţa literară postbelică , agitată şi pestriţă, Bakonski părea un aristrocrat manierat şi rece , având în gesturile lui studiate un aer de nobleţe recent căpătată. Chipul avea o frumuseţe romantică, iar eleganţa lui vestimentară devenise celebră. Prelungea , într-o epocă proletariană, felul, specific secolului trecut, de a fi poet: unea în comportamentul lui neobişnuit extravaganţa unui dandy cu melancholia profundă a unui artist de tip nervalian” Poetul este un estet al melancoliei, iar identificarea sa e subterană , evidentă în eluviul osmozei pe palierul veşnicei frământări, agitări, şi chiar în ritmul hidrodinamic al valurilor( Elegia I)… Îi semnifică starea de nelinişte poemul său, intitulat “Sonet negru”, din ciclul “Cadavre în vid”, şi pe care încercăm să-l redăm, în continuare: “// Ce să vă caut, ce să vă mai cânt?/ Somnul pustiu, pădure străvrzie,/ nopţíle ard, şi fiecare zi e / o ţară unde nu-mi găsesc mormânt, // Pe ochiul mare pleoapa mea târzie / coboară-ntunecată. Nimbul sfânt / al stelei celei mari declină-n vânt. / fantome-nsângerate-ncep să-nvie.// Singur rămas visezi printer făclii / cai negri, câmpuri moarte, umbre vii, / şi nu mai eşti în stare să le numeri…/ Şi capete , tăiate odinioară, / se-ntorc de undeva ca o povară / ce ţi-a fost dat s-o porţi mereu pe umeri.// .. Ca prozator, se evidentiază prin direcţia estetizant- barocă, reflexivă, individualizată prin localizarea genuină a floului spiritual osianic, evident în antologia de povestiri antumă, 1967, intitulată “ Echinoxul nebunilor şi alte povestiri” şi în “Scrieri”, ediţie postumă, 1990, în romanul “ Biserica Neagră”… Ca eseist şi publicist, se remarcă prin comentarii de literatură universală contemporană, expuse în: “Colocviul critic, 1957; “Meridiane”. Pagini despre literatură universală contemporană”, 1965 şi în “Remembăr”,vol.I-II, 1968… Stilistica sa, evident expresionistă în discurs, exprimă sensibilitate, iar din punct de vedere a structurii metaforice, este imaginativă, evidentă prin cultivarea genurilor rafinate (pastelul) şi prin tonalităţile delicate. Erotica discursului elegiac este, în acelaş timp, existenţial- meditativă, densă şi entropic manifestă, spectacular- grotescă, percutantă prin sindinamica succesiunii de măşti, în poezia pamfletară… Este distins , pentru recunoaşterea facturii axiologice a creaţiilor sale literare şi literal-epistemologice, ca aport la literatura română contemporană, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1969,1972). Decedează în Bucureşti, in timpul cutremurului catastrofal din 4 martie, 1977 , aflându-se in vizită, împreună cu scriitorul, criticul şi istoricul literar Mihai Gafița şi cu soţiile lor, la poeta Veronica Porumbacu si soţul acesteia, criticul Mihai Petroveanu… Gheorghe Apetroae-Sibiu

    BIBLIOGRAFIE:

    -- Baconscki,A.,E.,Fluxul memoriei,Ed. Minerva, Bucureşti,1987, Ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de M.Braga;

    -- Baconsky, Anatol, Wikipendia, encyclopedia liberă, 2014;

    -- Bucşa Ion, Capotă, Teodor, Cinezan, Vladimir ş.a. , Literatua Română, Crestomaţie de critică şi Istorie Literară, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1983;

    -- Braga, Mircea, Istoria literară ca pretext, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982;

    -- Apetroae, Gheorghe , Despre Mircea Ivănescu, “Radical”, nr.1212, anul 1994;

    -- Gafiţa, Mihai, referate.com, M. Gafiţa, biografia, 2014.

  28. gheorghe apetroae sibiu

    FILOSOFIA, SUMAR BIOGRAFIC: NAE IONESCU (1890-1940).
    Nae Ionescu -- filosof, logician, profesor universitar şi jurnalist -- de orientare filosofică existenţial -- “trăiristă”, cu aplecare asupra definirii logicii din perspectiva istorică şi explorării metafizice a misticismului şi iraţionalismului . S-a născut la Brăila, la 16 iunie 1890 . Urmează studiile primare şi liceul, mai puţin ultimul an, în oraşul natal, implicându-se în activităţi socialiste, după apropierea sa de scriitorul francofil Panait Istrati. Este acuzat de “republicanism naţional” . Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, cu specializarea în filosofie şi le încheie în anul 1912, la Universitatea din Bucureşti, prin susţinerea licenţei cu teza ” Istoria argumentului ontologic”. Debut publicistic, în anul 1909… Colaborează , între anii 1911-1916, la publicaţia “Studii filosofice”, denumită ulterior “ Noua Revistă Română… La 23 ianuarie 1911, la Societatea Studenţilor în Litere conferenţiază despre ”Literatura celei de a IV proporţionale: Sărmanul Dionis de Eminescu, conferinţa fiind publicată în Noua Revistă Română”, cu apariţia la 22 februarie 1911, şi prin care încearcă să identifice sensul cunoaşterii în filosofia trăirii ”trăiriste”. .. La 23 septembrie 1912 publică în “Noua Revistă Română”, sub pseudonimul Mihai Tonca, “ Preocupările filosofice ale geometrului Poincare”, o abordare theoretic-epistemologică asupra categoriei filosofice de “cunoştinţă”… În anul 1913 se căsătoreşte, la Iaşi, cu Elena-Margareta Fotino, iar în anul 1914 primeşte o recomandare din partea lui C.Rădulescu-Motru pentru un ajutor din partea Fundaţiei Universitare “Carol I” pentru pregătirea tezei de doctorat privitoare la filosofia lui Kant. Îşi desăvârşeşte studiile de filosofie în Germania şi în anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Munchen, cu profesorul de logică şi filosofie comparată, Baumker, cu teza “ Die Logistik als Versuch einen neunen Begrundung der Mathematik”( Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Întors în ţară, în anul 1919, fucţionează pentru scurt timp ca profesor şi director la Liceul militar ” Mănăstirea Dealu” , fiind chemat la Universitatea din Bucureşti şi numit asistent la catedra de Logică şi Teoria cunoaşterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Îşi prezintă discursul inaugural în activitatea universitară, cu comunicarea-lecţie “ Funcţiunea epistemologuică a iubirii” ( “Izvoare de filosofie I, 1942)… Între generaţiile de studenţi care trec pe la această catedră în care activa profesorul asistent, cu o viziune filosofică şi o logică insolite, cu deschideri şi direcţii apollinice în gândire nae- ionesciene, îi vom găsi ca studenţi pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mihai Şora, D.C. Amzăr, Mircea Vulcănescu, Jeni Acterian, Constantin Floru ş.a… În perioada 1919 -- 1925 devine redactor la “Noua Revistă Română”, condusă de C. Rădulescu -Motru şi colaborează cu articole interesante la revista “Ideea europeană” condusă de C. Rădulescu-Motru, director, alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ştefan Neniţescu, Emanoil Bucuţa, Cora Irineu şi Mircea Florian… În anul 1922, publică în Gazeta Matematică studiul ”Comentarii la un caz de intranzienţă a conceptelor matematice”, pentru care obţine în anul 1923 Premiul de filosofie matematică. În anul 1924, în luna iulie publică în revista ”Ideea europeană” studiul politic ” Cum se pregăteşte revoluţia”, iar în cadrul Cursurilor de vară de la Vălenii de Munte (15 iunie- 15 august) ţine prelegerea “ Contribuţia latină în filosofie”. În noiembrie 1924 publică în “Gândirea” disertaţia ”Individualismul englez”, cu o formulă personală de cuvânt introductiv la o traducere din Herbert Spencer, intitulată “ Individul împotriva statului”, apărută la Ed. Cultura Naţională,1924, traducere efectuată de Olimpiu Ştefanovic i- Svensk (“Gândirea”, an IV, nr.2, 15 noiembrie 1924) şi deschide, în aceeaşi perioadă, cursul universitar de Istorie a logicii ( Înştiinţare Floru Andronic, Univ. din Bucureşti,1925). În anul 1925 îşi definitivează cursul de”Istorie a Logicii”, apoi deschide cursul universitar de” Filosofie a religiei” ( Editori: Teodor Ionescu, Floru Andronic, Bucureşti,1925). Tot în prima parte a anului 1925 îşi va susţine examenul de docenţă cu prof. univ. C. Rădulescu Motru (preşedinte), din comisie făcând parte şi P.P. Negulescu, Dimitrie Gusti şi T. Ziegler, iar din luna iunie a anului 1925 lucrează ca docent universitar de Istoria Logicii şi Metafizică. În noiembrie 1925 deschide la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti cursul universitar de ” Teoria cunoştinţei” şi cursul universitar de “ Metafizică”, cu tema Problema salvării în “ Faust”…( Teodor Ionescu, Floru Andronic, note stenografice, Universitatea din Bucureşti, 1926 …) La 1 ianuarie 1926 este numit profesor-conferenţiar definitiv de Istoria logicii, iar la 24 ianuarie a aceluiaşi an ţine conferinţa “Misticii italieni”, sub egida Institutului de Cultură Italiană din Bucureşti. La 18 februarie ţine conferinţa “Charles Piguy”, în ciclul consacrat literaturii franceze, organizat de gruparea bucureşteană “Poesis” iar la 20 februarie 1926 ţine conferinţa “Filosofia regionalismului cultural” la Bilioteca “Petre Armencea”, în cadrul Cercului de studii şi cercetări al oraşului şi ţinutului Brăilei. La data de 29 mai 1926 încheie cursul universitar de “Teoria cunoştinţei metafizice” ( Teodor Ionescu, Floru Andronic, note stenografice, Universitatea din Bucureşti, (Litografia Constanţa Dumitrescu,1927).
    Din luna mai a anului 1926, colaborează şi apoi conduce personal ziarul “Cuvântul”, la paginile căruia va gravita cu articole un grup valoros de tineri intelectuali români, adunaţi în jurul său, printre care: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran ş.a… În anul 1928, după moartea lui Titus Enacovici, devine proprietar şi director al ziarului ”Cuvântul”. Este momentul propulsării sale depline în publicistică şi promovarea în paginile acestei publicaţii a articolelor cu teme de filosofie, de etică şi de teologie , un mijloc efficient de implicare în politica românească interbelică, transformând publicaţia sa într-o tribună monarhică, în favoarea revenirii la tron a regelui Carol al II-lea. Urmare a susţinerii revenirii regelui, filosoful Nae Ionescu devine pentru un scurt timp o persoană apropiată lui Carol al II-lea şi un membru de seamă al camarilei regale.
    În anul universitar 1928-1929 definitivează cursul “Metafizica ,I, Teoria cunoasterii metafizice. 1. Cunoaşterea imediată ( editori: C.Floru, C. Noica, Mircea Vulcănescu (Bucureşti, M.O. şi Imprimeria Statului, 1942)…
    În anul universitar 1929-1930 a reuşit să definitiveze al doilea curs de “Istoria logicii”, cu un cuvânt înainte de Vasile Băncilă şi cu o introducere de Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica (Bucureşti, M.O. şi Imprimeria Statului, 1941)… Tot în anul universitar 1929-1930 definitivează cursul universitar “Metafizica II. Teoria cunoaşterii metafizice. 2.Cunoaşterea mediată , cu un cuvânt înainte de editorii: C.Floru, C. Noica, Mircea Vulcănescu (Bucureşti, editura Remus Cioflec, 1944)…
    La 1 ianuarie 1930 este numit profesor titular, prin Decretul Regal nr. 4456, din 31 decembrie 1929, urmând profesorului Constantin Rădulescu-Motru la Catedra de Psihologie şi Pedagogie a Institulului Universitar de Educaţie Fizică Bucureşti.
    La Facultatea de Litere şi Filosofie, Nae Ionescu predă, în anul 1930-1931, cursul de “metafizică II” şi “Istoria metafizicii ca tipologie a culturii”( D.C. Amzer şi Dem. N. Vasilescu, Bucureşti, 1931).
    La 1 iunie 1930 candidează pentru Camera Deputaţilor la Brăila, din partea Uniunii Naţionale şi este ales în Parlamentul României .
    În perioada legislaturii sale, în anul universitar 1932-1933 predă cursul universitar “ Din metodologia logicei. Analogia” şi cursul universitar “Metoda statistică cu aplicaţie la psihologie, sociologie şi pedagogie”, iar în anul universitar 1933-1934 predă cursul “Logica ştiinţelor exacte”. De asemenea, în ianuarie 1934 , Nae Ionescu realizează o notă introductivă, la Immanuel Kant, “Critica raţiunii practice”, cu o prefaţă realizată de C.Rădulescu -- Motru, în traducerea Dumitru Amzăr şi Raul Vişan (Bucureşti, Ed. Institutului Social Român, 1934) .
    Apropierea sa de Mişcarea Legionară, la mijlocul deceniului 2 -3, îl va depărta de palatal regal şi i se vor deschide , de mai multe ori, în anul 1934 şi anul 1938, porţile temniţelor, din ordinul celui pe care îl susţinuse, Carol al II-lea…
    Astfel, la 2 ianuarie 1934, în urma asasinării lui I.G.Duca, filosoful Nae Ionescu este arestat la Sinaia… În iunie, în acelaşi an, 1934, apare romanul lui Mihai Sebastian, intitulat” De dăuă mii de ani”, prefaţat de Nae Ionescu, prefaţa fiind concepută ca o antiteză la tematica romanului lui Sebastian, pe numele său de elev Hechter M. Iosef, al cărui mentor, filosoful i-a fost încă din adolescenţă, o prefaţă în care filosoful încearcă să fundamenteze ştiinţific şi teologic, antisemitismul.
    În anul universitar 1934 -1935, profesorul Nae Ionescu definitivează şi predă cursul de “Logica generală”, cu un cuvânt înainte realizat de editorii cursului: C. Floru, C. Noica, Mircea Vulcănescu, ediţie îngrijită de D. C. Amzăr, Bucureşti, 1935, la Universitatea din Bucureşti (Bucureşti, M.O. şi Imprimeria Statului, 1943)… cât şi cursul universitar de “Logica colectivelor” (1934-1935). “. “Ascultând cursurile lui Nae Ionescu”, relevă Arşavir Acterian, <>.
    La 7 ianuarie 1935, universitarul filosof Nae Ionescu ţine la Bârlad conferinţa “ Primejdia spiritului defensiv”, sub egida Asociaţiei Studenţilor Creştini” Alexandru Vlahuţă”. Rezumat în Credinţa, 10 ianuarie 1935 , iar la 11 februarie 1935 ţine o conferinţă cu unele accente naţionale, în sala festivă a primăriei din Oradea, în cadrul adunărilor ASTREI, despre unele noţiuni curente de sociologie ( Rezumatul în Familia, martie, 1935). La 25 aprilie ţine o altă conferinţă “Ce înseamnă a fi roman”, la Brăila , într-un ciclu de conferinţe organizat de “Analele Brăilei”.
    Îşi începe colaborarea la revista “Vestitorii”, la 15 martie 1935, sub redacţia lui Gh.I. Ciorogaru, care îi publică în următoarele 6 numere, pe parcursul lunii martie-aprilie, articolele sale, intitulate: Roza vânturilor; Cine face istoria; Sofisma cea Mare; Eşti rumân; Cum se” construieşte” o formă istorică .
    În anul universitar 1936-1937 predă cursul”Probleme de metafizică”, început în ianuarie 1937, iar la 22 aprilie 1937 Conferinţa sa de “Metafizică şi Istorie a Logicii” este transformată în catedră, profesorul Nae Ionescu, fiind numit professor agregat prin Decretul Regal nr. 4059 din anul 1937. La 27 iunie 1937 îi apare în “Buna Vestire” nr. 100, articolul , intitulat ” Sub semnul arhanghelului” şi tot atunci îi apare singurul volum antum ”Roza vânturilor”, o ediţie îngrijită de Mircea Eliade, cu o prefaţă de Nae Ionescu, la Editura”Cultura Naţională”Este, de fapt, o culegere de articole şi cronici publicate în perioada anilor 1926-1933. Sunt cronici semnate de Horea Stamatu, Liviu Teodoru, D.C. Amzăr, George Călinescu, Arşavir Acterian, Constantin Gh. Popescu, Vasile Damaschin ş.a..
    În anul 1938, la 21 ianuarie , reapare “Cuvântul”, iar la 10 martie Senatul Universităţii din Bucureşti este de accord cu propunerea de schimbare a denumirii catedrei ocupate de filosoful şi locicianul profesor Nae Ionescu în “Catedra de Logică şi metafizică”. La 25 martie 1938 ţine o prelegere-comunicare, cu ocazia celui de al 11-lea Congres al profesorilor de filosofie, la sala”Dalles”, rezumat în Cuvântul, 27 martie.
    “Cuvîntul” este interzis, din nou, la 17 aprilie 1938 şi Nae Ionescu este arestat, a doua oară. Este destituit din Universitate, iar în noiembrie 1938 este eliberat din lagăr.. Concepe o suită de scrisori , “Căderea în Cosmos”, între anii 1938-1939, de care se aminteşte şi în “Introducere la Istoria logicii”, 1941, şi pe care, potrivit informaţiei lui Valeriu Râpeanu, Cella Delavrancea le confirmă distrugerea. Referitor la ziarul “Cuvântul”, acesta , aşa cum afirma Traian Brăileanu în “Cuvântul”, nr. 1/14 octombrie 1940, devine o publicaţie lrgionară, redând textual ” în jurul acestui nou ziar se vor aduna toţi scriitorii legionari, toţi cei ce vor să ajute cu scrisul lor marea operă de temeinică aşezare a ţării…”.
    La 13 ianuarie 1939 este intemniţat, a treia oară, în lagărul de la Miercurea Ciuc , lagăr care avea să fie bombardat de avioanele aliate, în data de 23 august 1944, şi eliberat, apoi, tot în anul 1939, la 24 iunie, bolnav de inimă. Nu îşi mai recapătă catedra de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o structurase personal în “Catedra de logică şi metafizică” şi este vizitat, în schimb, la vila sa de la Băneasa de Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade,Constantin Noica, Ionel Gherea, George Racoveanu ş.a..
    În anul 1940 lucrează la un “Manual de logică”, din care au rămas doar fragmente de manuscris. Moare la 14 martie 1940 în vila de la Băneasa, de faţă fiind Cella Delavrancea.
    Sebastian Doreanu, din Denver-Colorado, în conferinţa sa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil” prezentată la Săptămâna Câmpului Românesc de la Hamilton, va relata .”Îndepărtat de la Universitate, ziarul Cuvântul suspendat, urmărit permanent de agenţii Siguranţei, Nae Ionescu se retrage la vila sa de la Băneasa unde, la 15 martie 1940 este văzut pentru ultima data de către Mihail Sebastian, intins pe catafalc…”, dinamica stării sale patologice, care îi grăbise moartea, confirma, după părerea acestuia, o încadrare suspectă…. Unii susţin că a fost ucis. Arşavir Acterian, în “ Mărturii despre Nae Ionescu”, apărută la “Echinox” nr.7-8-9/1991, certifică prezenţa la înmormântarea lui Nae Ionescu , printre marea de oameni, pe filosoful C. Rădulescu Motru, pe Pamfil Şeicaru şi Nicolae Carandino… Îi găsim, spuselor lui Emanoil Bucuţa, şi pe Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vaile Băncilă….
    Asupra morţii lui Nae Ionescu , putem apreciai relatările lui Emanoil Bucuţa <>.
    Miron Radu Paraschivescu , în ciuda concepţiilor sale opususe lui Nae Ionescu, l-a admirat “ pentru inteligenţa lui ieşită din comun, ca şi pentru spiritual lui de dăruire” (Arşavir Acterian). D.C. Amzăr în confesiunile sale “ Nae Ionescu,. Cum l-am cunoscut” îi va contura o imagine cât mai apropiată de realitate celui “ … care a fost , generaţii de-a rândul, îndrumător şi generator de gând şi faptă românească şi umană…. “ . Acesta a fost atras de “ cursurile extrem de vii şi surprinzător de personale ale filosofului.
    Sub egida Comitetului pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu, din care făceau parte studenţii profesorului: Mircea Vulcănescu,Costache Floru, Constantin Noica, prieteni ai acestuia, printre care academicianul Octav Onicesu şi admiratori, precum Sandu Tudor, s-au publicat volumele: “Istoria logicii, în 1941 şi 1943, “Metafizica”, în anul 1942, având la bază cursul de “Teoria cunoştinţei metafizice. Cunoaşterea imediată”; “Logica generală”, după un curs ţinut în anul universitar 1934-1935, în anul 1943, pentru ca în anul 1944 să fie tipărită “ Metafizica”, partea a 2-a , cuprinzând cursul de “Teoria cunoştinţei metafizice. Cunoasterea mediată”, un curs ţinut în annul universitar 1929-1930, apariţie, anul 1944.
    Germania va fi , nu după mult timp, locul în care , în anii “50” apar primele cărţi ale lui Nae Ionescu, editate de către foştii studenţi sau colaboratori la “Cuvântul”…. Sub îngrijirea lui George Racoveanu îi apare în anul 1951 volumul “Convorbiri”, cu o prefaţă de Mircea Eliade, iar sub îngrijirea lui D.C. Amzăr, apare volumul “Îndreptar ortodox”tipărit la “Frăţia ortodoxă” din Wiesbaden, în anul 1957.
    După cum relevă acelaşi Sebastian Doreanu din Denver-Colorado, în conferinţa sa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil” , ”Mircea Eliade, prin prestigiul câştigat în lumea academică internaţională, publică o prezentare a lui Nae Ionescu, în volumul 4 din “The Encyclopedia of Philosophi ”, apărută sub îngrijirea lui Paul Edwards, la Editura Macmilian şi Free Press din New York, în anul 1967”. V .
    La împlinirea celor 80 de ani de la naştere şi 30 de ani de la deces, în anul 1970, i se va închina lui Nae Ionescu întreg numărul 10 al revistei “Prodomus”, foaie de gândire şi apropiere creştină, apărută în Franţa, sub redacţia lui Paul Miron şi Ioan Cusa. Semnează în acest număr omagial : Andre Scrima, Ioan Cusa, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, D.C. Amzăr, , Vasile Băncilă, Monica Lovinescu şi George Racoveanu.
    Virgil Ierunca, în anul 1978 se îngrijeste de apariţia volumului de logică a lui Nae Ionescu, la Editura Ethos din Paris…
    In mai 1988, Eugen Popescu revine cu o comunicare la congresul al XIII -- lea al Academiei Romano -- Americane de Arte si Stiinte, ţinut la Universitatea Portland, Oregon, intitulata: Profesorul Nae Ionescu, filosof si ziarist. Prezentatorul a urmarit să scoată din uitare opera lui Nae Ionescu, spre a i se acorda importanţa cuvenită. Se va ţine de cuvânt şi doi ani mai tarziu, in Colectia Institutului Roman de Cercetari Istorice, din San Diego, sub ingrijirea sa vede lumina tiparului volumul omagial: “Nae Ionescu, 100 de ani de la nastere: 1890 -- 1990, cincizeci de ani de la moarte: 1940 -- 1990”, volum în care parintele Gheorghe Calciu, ajuns în exil, relevă textual Ortodoxia lui Nae Ionescu.
    In acelasi an, 1990, ca urmare a transformarilor politice petrecute in Romania, numele lui Nae Ionescu reintra in circuitul cultural naţional. Editura Humanitas publică şi republică cursurile de Metafizică, de Logică, de Istoria Logicii . Alte edituri publică: Prelegeri de filosofia religiei, Problema mantuirii in Faust al lui Goethe, Teoria cunostiintei, Suferinta rasei albe, Manual de grafologie şi Roza Vanturilor, o reeditare a singurului volum publicat in timpul vietii, sub ingrijirea lui Mircea Eliade.
    Cercetatorii perioadei se dedica recuperarii lui Nae Ionescu. Sub ingrijirea lui Marin Diaconu, Dan Ciachir sau Dorea Mezdrea, apar : “Nelinistea metafizică”, “Intre ziaristică şi filosofie”, “ Publicistica dintre 1909 -- 1923”, “ Scrisori si memorii”, “ Corespondenta de dragoste. … “. Numarul 7, din septembrie 2003 al revistei Rost -- manifest românesc este dedicat in întregime lui Nae Ionescu iar un manuscris al lui Mircea Vulcănescu este tiparit sub titlul “Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”….
    In exil, editorul Gabriel Stanescu, din Atlanta, Georgia, rediteaza “ Indreptarul Ortodox” si compileaza volumele : “Nae Ionescu in constiinta contemporanilor săi” şi “ Mircea Eliade: File despre Nae Ionescu”…
    In afara volumelor publicate despre Nae Ionescu, omagierea fostului profesor de catre grupul de intelectuali români din exil s-a manifestat si sub forma pastrarii numelui ziarului , o publicaţie care a facut istorie sub directia sa in anii ‘ 30. Ma refer aici la ziarele exilului “Cuvântul Liber” sau “Cuvântul in Exil”, culminând cu ziarul “ Cuvânt Românesc”, cea mai lungă publicaţie anticomunista a exilului romanesc…
    Şi pentru ca s-a amintit de “Cuvântul Romanesc”, nu se poate trece cu vederea realizarea, de către acelaş grup inimos de români din Hamilton-ul Canadei, a “Centrului Cultural Nae Ionescu”, gazda de-a lungul timpului a atâtor manifestari culturale de exceptie…, unde, alaturi, la umbra verde a unui stejar, tronează pentru veşnicie bustul lui Nae Ionescu, opera celui care a fost sculptorul român în exil, maestrul Nicapetre.
    Dar, interesant este şi faptul , asupra căruia trebuie să reflectăm cu atenţie, că nu mult după efuziunile recuperatorii postume, opera nae- ionesciană intra sub lupa unor cercetatori ai perioadei interbelice. Drumul a fost deschis, paradoxal, de Eugen Ionescu, care într-o scrisoare adresata in anul 1945 lui Tudor Vianu, aruncă eşecul generatiei interbelice pe Nae Ionescu, pe apropierea acestuia de Miscarea Legionară!… Sebastian Doreanu din Denver-Colorado, în conferinţa sa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil”, Hamilton, 8.01.2010 , relevă un fragment din scrisoarea lui Eugen Ionescu către Tudor Vianu : ”Ăsta, Eliade, e un mare vinovat. Şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul de Vulcănescu, şi atâţea alţii ( Haig Acterian, Mihail Polihroniade …) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Din cauza lui, toţi au devenit fascişti. A creat o stupida, infioratoare Romanie reacţionară “…. Aceste accente acuzatorii la persoana filosofului şi logicianului român Nae Ionescu au fost preluate, dupa 1990, de catre Zigu Ornea, care , după relatările lui Sebastian Doreanu din Denver-Colorado, în conferinţa sa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil, <>
    Se semnifică, dar, cazuistica unui subiect controversat, Nae Ionescu, expusă de Gabriel Stănescu, în “ Cazul Nae Ionescu sau triumful spiritului Socratic în cultura română” , un articol de început la crestomaţia sa, intitulată “ Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 1998 : “ … Adorat de către o parte dintre studenţii săi cei mai dotaţi pentru filosofie, contestat cu virulenţă de către politicieni, dar şi de gânditori de talia unui Nichifor Crainic ori de istorici literari şi gazetari “de sânga” (George Călinescu şi virulentul C. Beldie), flacăra spiritului lui Nae Ionescu a supravieţuit vicisitudinilor timpului, ea fiind mai puternică decât incertitudinea, îndoiala şi suferinţa fizică”…
    Tot Gabriel Stănescu, în urma obţinerii acordului de a prelua unele articole scrise de personalităţi de seamă ale spiritualităţii şi culturii româneşti cu referire universitarul filosof Nae Ionescu din publicaţiile acestora şi de ajutorul lor documentar, referindu-se la Paul Miron, Mac Linskott Ricketts, Gheorghe Drăguluin, Andrei Pleşu, Gherghiţă Geană, Gabriel Liiceanu, Eugen Popescu, Nae Antonescu, Mircea Handoca,… Dan Dungaciu, Gh. Paruisi(B.A.R.), Marta Petreu a evidenţiat spiritual socratic al profesorului de logică şi metafizică, paideica sa fiind în spiritual creştinismului, că <>.
    Personal, referindu-mă sintetic la condiţia universitarului filosof Nae Ionescu, aş releva, tot textual, impresiile lui N. Bagdazar în volumul său ” Scrieri”, Ed. Eminescu, 1988, o ediţie îngrijită cu note şi introducere de Gh. Vlăduţescu: <> este o referire la “ Ofensiva contra spiritului ştiinţific”, concepţia lui Nae Ionescu de filosof creştin expusă în “ Revista Fundaţiilor Regale”, an X, iulie 1943, nr.7 . Şi încă ceva: Diabolicul val al antisemitismului a fost de natură stratificat sociologică, al limitei cunoaşterii tuşată şi impregnată de mercantilismul mistic mozaic şi de creştinism, de alte religii personaliste şi chiar de politeism!… Astăzi, când presiunile moral-teleologice, urmare a expansiunii şi universalizării informaţionismului şi neopozitivismului scientist ( vezi orientările pozitivist-scientiste ale Şcolii de la Viena), devin , în mod natural, tot mai diluate , este de aşteptat un orizont societar al unor elevaţii morale şi metafizice cvasiintelectuale. Futurologic, este de aşteptat , nolens- volens, o diminuare şi o ireversibilitate a escaladării contrastelor antinomice eclesiale, într-un orizont epistemologic larg deschis construcţiei armonice- exploratorii , pozitive , categorial -- dialectice în competiţiile social-culturale şi spirituale ale majorităţii păturilor sociale şi implicit a naţiunilor…. Este vorba, desigur, de o metafizică a ontologicului şi de o logică a sustentării gnosiologice spre cunoaşterea fizical- esoterică… Cu acestă dialectică, în principiu gnomică, a antinomiilor categoriale, filosoful lucra antitetic la logica ambelor resorturi, dar dinafara raţiunii logice, pe ambele paliere, şi cel iraţional mistic- nihilitic imediat şi cel analitic-sintetic pozitiv mediat, aceasta, fiind, de fapt, determinanta de forţă a gravitării în jurul său a unei importante părţi din elita intelectuală interbelică, dar tot el nu recunoştea valoarea lor în planul cunoaşterii şi în spaţialitatea social-spirituală… Regretabil, Nae Ionescu refuza constant construcţiile metafizice cu principiile pozitivist-scientiste şi efectele acestora… Aceasta, numai pentru primatul sustentării teologice a adevărului absolut, în El, în unicitatea Providenţei, numai pentru proliferarea creştinismului, a dogmelor ortodoxe în spaţiul naţional românesc, şi poate mai puţin urmărea potenţialul axiologic moralizator a acestora, pe care le seconda, în fond pe latura cea mai perenă a creştinismului, şi pe care le idealiza, neezitând să profite pentru aceasta chiar şi de oferta politică a Mişcării Legionare, un sol ideologic de care se pare că s-a folosit mult, dar de fertilitatea căruia se pare că nu prea era convins!… Pe restul epistemologiilor raţional- ontologice, cosmologice , pozitiviste sau constructiviste, sau altele, opuse concepţiei şi preocupărilor sale metafizice monoteiste, trăirii în persona isihasmului palamasian, în absolutul pământean şi în cel celest, cu tot binele, în El,… le refuza cu obstinaţie sau poate chiar nu reuşise, până la trecerea prea timpurie a sa în eternitate, efectele lor a le intui …
    Sibiu, 10 iunie 2014, Gheorghe Apetroae Sibiu

    Bibliografie:
    -- Vlăduţescu,Gh., Sensul cunoaşterii în filosofia “trăiristă”; în “Revista de filosofie” nr.9, 1966;
    -- Stănescu, Gabriel, Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 1998 ;
    -- Sebastian Doreanu din Denver-Colorado, conferinţa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil” prezentată la Săptămâna Câmpului Românesc de la Hamilton, 8.01.2010;
    -Ciachir, Dan, Gânduri despre Nae Ionescu, “Steaua, anXLI, nr.3, martie 199o;
    -- Ionescu, Nae, Neliniştea metafizică, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993;
    -- Cioran, Emil, Nae Ionescu şi drama lucidităţii, în Vremea, an X, nr.490, 6 iunie 1937,
    -- Noica, Constantin, Ce învaţă “filosofii”de la Nae Ionescu, în Vremea, an x, nr. 490, 6 iunie 1937;
    -- Eliade, Mircea, Profesorul Nae Ionescu, în Universul literar, an II, nr.13, 23 martie,1940;
    -- Eliade, Mircea , Funcţionarea socratică a lui Nae Ionescu, în “Pan”, an I, nr.3, 1-15 aprilie 1941, Ed. A II-a,1941,
    -- Ediţiile şi notele realizate de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea, la volumul “Neliniştea metafizică, Editura Fundaţiei Culturale Române,1993;
    -- Manoliu, Petru, Nae Ionescu: “Istoria logicii”, în Vremea războiului, an Xii, nr. 610, 20 iulie, 1941;
    -- Ediţiile şi notele realizate de
    -- Diaconu, Marin, Mezdrea, Dora, Curs de istorie a metafizicei, cu introducerea de Ştefan Voinescu, Editura Anastasia, 1996;
    -- Băncilă , Vasile, Nae Ionescu, în : Nae Ionescu, Istoria loguicii, Bucureşti, în M.O. şi Imprimeria Statului, 1941;
    -- Vulcănescu, Mircea, Noica, Constantin, Introducere la: Nae Ionescu: Istoria logicii, Bucureşti, n M.O. şi Imprimeria Statului, 1941;
    -- Popa, Grigore, Opera lui Nae Ionescu ( “Istoria logicii” şi “ Metafizica”), în “Saeculum”, an I,nr.1, ianuarie-februarie 1943;
    -- Cazan, Gh. Al., Filosofia trăirii. Nae Ionescu; în Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, E.D.P.,19084;
    -- “Nae Ionescu”, encyclopedia liberă, text disponibil sub licenţa Creative Commons.

Parere ta

CAZARE *** la Busteni – Poiana Tapului

cazare Busteni

Tarif cazare incepand de la 180 ron/zi

Vizitatori acum pe site

Participa si tu la ” BURSA LOCURILOR DE MUNCA in Busteni si imprejurimi “

Top articole:

Cele mai noi articole:

Comentarii recente

Primaria Busteni

Articole RECOMANDATE !!!

Copyright © Mihai Mircea Totpal. Toate drepturile sunt rezervate. Statistici oferite de Google Analytics.