Cartea Genezei

Un alt amănunt important în cazul politeismului este acela că niciodată zeii nu depăşeau statutul de binefăcători ai umanităţii. De fapt, ei nu erau creatorii omului, ale formelor de viaţă de pe pământ sau chiar ale elementelor naturii. Ei doar beneficiau de magia unor puteri superioare şi de nemurire, dar altfel şi ei făceau parte din această realitate, fiind sub incidenţa naturii lucrurilor, chiar dacă era vorba de legi superioare celor terestre. Practic, nici un zeu nu exista prin sine însuşi, ci doar beneficia de o natură specială, aceasta fiind singura diferenţă majoră faţă de om. Practic şi ei erau rodul “creaţiei spontane”din elementele fundamentale ale universului. Prin urmare, zeii erau doar aliaţii umanităţii împotriva forţelor oarbe ale naturii, împotriva acelor elemente haotice din care au apărut spontan, dar şi contradictoriu, o mulţime de forme de viaţă în mijlocul unor realităţi fizice potrivnice.

Cel mai tragic era faptul că aceşti zei nu puteau să ofere oamenilor nemurirea şi nici să le rezolve pe deplin problemele cu care se confruntau. Ajutorul lor era limitat de propria lor putere magică, o capacitate deţinută într-o oarecare măsură de fiecare dintre aceştia.

Spre deosebire de această concepţie despre lume şi viaţă, monoteismul exprima existenţa unui singur Dumnezeu, un Creator mai presus decât toate lucrurile având autoritate deplină asupra întregului univers.

În acest sens, un rol aparte în promovarea monoteismului l-a avut cartea Genezei, prin intermediul căreia au fost expuse fundamentele credinţei în Creatorul întregului univers. Astfel, chiar de la început acestei cărţi vom distinge afirmaţiile tulburătoare ale alcătuirii lumii noastre prin intermediul cuvintelor rostite de către Creator. Reluarea secvenţei “Dumnezeu a zis … Şi aşa a fost.”ne întăreşte convingerea că toate lucrurile au la baza lor un plan, un proiect cosmic cu totul deosebit.

Structura cărţii Genezei este liniară, pornind de la creaţia lumii, continuând cu relatarea evenimentului trist al căderii, redând succint perioada lumii antedeluviene, ulterior fiind expuse mai în detaliu vieţile patriarhilor Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif. Este foarte probabil ca pentru perioada pre-patriarhică, Moise să fi avut la dispoziţie diferite surse scrise, sub formă de cărţi disponibile în bibliotecile Egiptului. În schimb pentru perioada patriarhilor, mai mult ca sigur că sursa principală a constituit-o tradiţia orală a evreilor.

Deşi conţinutul cărţii Genezei este atât de divers, unitatea expunerii este totuşi asigurată prin intermediul prezenţei Creatorului atât în apariţia cosmosului, cât şi în aplecarea plină de bunăvoinţă către detaliile specifice ale vieţilor patriarhilor.

De aceea, ar fi util să considerăm cartea Genezei ca o colecţie de mai multe scrieri grupate tematic mai întâi în jurul evenimentelor ce au precedat chemarea lui Avraam şi ulterior reunind tot ce s-a întâmplat după aceea. Astfel, putem spune că elementul central de convergenţă a întregii cărţi este această chemare specială adresată lui Avraam şi urmaşilor săi de a fi o naţiune aleasă, specială, dedicată în totul mărturisirii adevărului cu privire la închinarea la Creatorul cerului şi al pământului.

De fapt, Geneza reprezintă deopotrivă cartea facerii lumii şi a naţiunii alese a lui Dumnezeu. Mai mult, chemarea lui Avraam este răspunsul lui Dumnezeu la căderea în păcat a umanităţii, un demers plin de compasiune şi bunăvoinţă faţă de oamenii acestei lumi. Această chemare conduce în final la alcătuirea unei noi umanităţi, capabile să reziste oricărei tendinţe de neascultare.

Astfel, idealul sfinţeniei cerute de la început primilor oameni, ajunge să fie materializat prin toţi cei ce răspund chemării avraamice şi aleg să se supună pe deplin lui Dumnezeu. Acest înţeles este evidenţiat de toate amănuntele furnizate în cuprinsul Genezei, nefiind neapărat necesară corelarea cu alte părţi ale Bibliei.

Din acest punct de vedere, dacă vom citi cu atenţie raportul facerii lumii, vom avea şansa să distingem fundamentele chemării lui Avraam prin identificarea acestui pământ ca fiind destinat să devină un templu al închinării la Marele Autor. Căderea în păcat reprezintă, mai departe, eşecul primilor oameni în a urma această chemare sfântă de a fi adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu.

Istoria perioadei antedeluviene consemnează un eşec similar al tuturor generaţiilor din acea vreme. Şi ne putem gândi că situaţia ar fi rămas aceeaşi, dacă nu ar fi intervenit chemarea lui Avraam şi legământul făcut cu el şi urmaşii săi.

Practic, citind cartea Genezei observăm traiectoria descendentă a umanităţii afundându-se tot mai mult în întuneric. Însă începând cu Avraam acest proces începe să fie reversat într-un plan spiritual superior, ce va fi materializat pe deplin la sfârşitul istoriei acestei lumi.

Învăţăturile contradictorii ale politeismului sunt astfel date la o parte, iar adevărul cu privire la închinarea la Creator este pus în locul lor. Nimic nu mai rămâne din teoriile stranii ale haosului şi creaţiei spontane, fapt pentru care putem înţelege într-o oarecare măsură aversiunea avută de egipteni împotriva evreilor.

În cultura materialistă a timpului de faţă, a da crezare cărţii Genezei reprezintă un demers temerar, existând o opoziţie similară epocii Egiptului faraonic. Dar despre “contraatacul”politeismului egiptean vom vorbi într-o altă ocazie, când vom discuta schiţa de studiu asupra cărţii Exodului.

Octavian Lupu,
Bucureşti
18 august 2011
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…