Schiţe: SCURTE ŞI FOARTE SCURTE de Dorel Schor

Posted on 6 martie 2019

39 min read

709

Ca să nu uit nimic, îmi fac dimineaţa o listă cu tot ce îmi planific pentru ziua respectivă, ce trebuie să cumpăr, cui trebuie să telefonez, corespondenţa şi alte chestii… Problema este că după aia, nu ştiu unde am pus lista.

Când m-am întors din Maroc, o mulţime de rude, prieteni, colegi. vecini, chibiţi

m-au întrebat ce-am căutat acolo. Tuturor le-am răspuns amabil:

– Rădăcinile strămoşeşti !

– Tu, născut în România, îţi cauţi rădăcinile în Marocul magrebian? s-au mirat sincer cu toţii.

– Eu le caut, am răspuns. Dacă nu le găsesc, foarte bine, mai sunt o mulţime de ţări unde încă nu am fost, le caut şi acolo…

Cutare e milionar, dar e foarte bolnav… Cutare e ministru dar l-au dat în judecată pentru corupţie… Una e foarte frumoasă, dar e proastă ca gardul…Nu mai ai pe cine să invidiezi.

Nae îmi spune: “Soţia îmi descoperă câte un defect nou în fiecare zi. Am trecut prin toate fazele: 1.m-am cutremurat, 2. m-am ruşinat cumplit, 3.am încercat să mă îndrept, 4.nu-mi mai pasă de ce zice”.

Într-o familie siciliană, primul născut a primit numele de Primo. Pe al doilea băiat l-au numit Secundo, pe al treilea Terţo şi pe al patrulea, pentru că au decis că au destui copii, l-au botezat Ultimo. Câţiva ani mai târziu, dintr-o neatenţie, s-a mai născut un copil. Acesta a primit numele de Suplimento.

Dintr-un examen scris la facultatea de medicină generală: “Insuficienţa aortică este atunci când aorta nu reuşeşte să ajungă la inimă”.

Un tip primeşte o moştenire frumoasă de la un unchi care îi cere, prin testament, să-i eternizeze memoria. După un timp, tipul deschide cu banii moşteniţi un restaurant cu firma “Opt pe doisprezece”. Întrebat ce semnificaţie are denumirea, proaspătul proprietar explică: “Am promis unchiului să nu-l uit, aceasta e data când l-am moştenit. În plus,este orarul când e deschis localul!”

Un cetăţean s-a dus de câteva ori la Operă, că-i de bon ton, şi a rămas convins că pe vremuri oamenii cântau în loc să vorbească.

Un neamţ, un rus, un francez, un american, un turc, un grec, un ţigan, un mexican, un arab, un polonez, un japonez, un brazilian, un elveţian, un canadian, un african, un italian, un ungur, un chinez, un englez, un indian şi un corean erau adunaţi într-o sală de conferinţe.

– Să începem, au spus. Suntem destui pentru o mulţime de anecdote.

– Răbdare, li s-a replicat, aşteptaţi să vină evreul, că poantele sunt la el!

===========================

CEARTA

Sâmbătă dimineaţa, nu chiar foarte devreme, am vrut să-i înapoiez lui Menaşe o carte pe care mi-o împrumutase şi în clipa când să apăs pe butonul soneriei m-am oprit ca fulgerat. Din apartament se auzea o ceartă straşnică. Fără să vreau am recepţionat tot. Mai întâi, vocea nervoasă a Rozicăi:

– Sigur că da, numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine, care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul aglomerat…!

– Mare scofală, striga în replică vocea lui Menaşe. Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul… Proprietar de una şi de alta !

M-am retras cât am putut de discret şi pe la amiază, ca şi cum nu aş fi auzit nimic, mi-am făcut din nou drum la Menaşe. Dar cearta încă nu se terminase. De data asta s-a auzit mai întâi vocea lui:

– Mare scofală! Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul…

– Sigur că da! se auzea replica Rozicăi. Numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul…

Seara, Menaşe mi-a explicat:

– Am imprimat pe bandă de magnetofon tot ce-ai auzit. Acum nici un hoţ nu te mai crede că nu eşti acasă dacă la radio se transmite muzică simfonică…

===========================

SURPRIZA

Şimon Şeinerovici mi-a făcut astazi o surpriză. A venit la mine, ca de obicei, fără să mă anunţe şi tot ca de obicei mă pregăteam să-l servesc cu o cafea, cum îi place lui, adică cu mult zahăr. Numai că de data asta m-a refuzat şi cu o mină foarte serioasă mi-a spus:

– Am citit un articol foarte interesant intr-o revistă serioasă şi aş vrea să lămuresc cu tine unele amănunte, că doar eşti doctor.

– Bine, am acceptat, dacă subiectul e medical, cu plăcere…

Musafirul a scos publicaţia şi i-a dat drumul:

“Cercetări recente vin să confirme constatări mai vechi potrivit cărora organismul uman îşi reînoieşte celulele în mod periodic. De pildă, stratul cornos al pielii are un ciclu de nouă zeci de zile…”

– Adevărat, am spus.

– Nu mă întrerupe…”Celulele musculare se schimbă pe rând, într-un ciclu de o sută douăzeci de zile…”

– Aproximativ!

– …”astfel că după patru luni, fibra musculară este complet reînoită”…

– Să fac o cafea totuşi, am insistat .Am şi un coniac excelent.

– Răbdare, domnule! “Chiar şi organele interne cu structură proprie, cum ar fi splina sau ficatul, după o perioadă cuprinsă între o sută şi o sută cincizeci de zile îşi modifică compoziţia celulară, astfel încât după câteva luni…”

– Civas royal !

– Încă o clipă. “Globulele roşii. globulele albe şi trombocitele au şi ele un ciclu de aproximativ trei luni”. Înţelegi?

– Sigur că înţeleg, amănuntele astea se învaţă la facultate. Cea ce nu înţeleg este de ce te preocupă pe tine.

– E o chestiune sigură-sigură?

– Absolut.

– Atunci, se pune întrebarea următoare. Dacă în ultimul timp toate celulele mele

s-au schimbat şi eu am împrumutat de la tine acum şase luni o anumită sumă de bani, mai trebuie oare să-ţi restitui ceva? Că doar acum sunt cu totul altul!

===========================

O VIZITĂ LA SPITAL

Vreau să vă povestesc, printre altele, cum decurge o vizită la spital. Nu-i vorba de vizita medicală propriu zisă, în frunte cu profesorul sau cu şeful secţiei, urmat de ceilalţi medici, surori şi eventual studenţi la medicină… Ci de vizita rudelor şi prietenilor care, în ultimă instanţă nu e mai puţin medicală.

Să presupunem că-i internat Iacov…

În primele zile nu vine nimeni în afară, bineînţeles, de nevastă-sa care mai mult stă la spital decât la ea acasă. Dar apoi, vestea răspândindu-se, apare Filip, care locuieşte într-un oraş din nord. Filip e însoţit de soţia sa şi de două fete de măritat, pe care se străduieşte să le scoată în lume. Acum îşi şterge mereu ceafa transpirată, îi adresează lui Iacov, cel internat, un semireproş (“mă faci să vin pe căldura asta”) şi bea un gât din sticla cu oranjadă pe care i-a adus-o celui internat.

Puţin după acea, apare Marcu. Marcu vine din sud şi e frate cu Iacov cel din spital şi cu Filip care locuieşte în nord.

– Ce mai faci? întreabă glacial Marcu care nu poate uita că în urmă cu zece ani, când a făcut o colită, Iacov i-a adus portocale care sunt stict contraindicate la acest diagnostic. Poftim nişte bomboane de ciocolată belgiană! Ştiţi ce greu se găsesc? Marfă căutată…

Şi se vorbeşte de preţuri, de partide pentru fetele lui Filip, despre regimul de slăbire pentru nevasta lui Marcu, despre căldura asta care ţine de o săptămână şi despre cursul euro care nu e deloc stabil.

Când apare Sandu, care locuieşte în acelaş oraş cu Iacov, însoţit de trei copii preşcolari, peisajul se schimbă. De altfel şi atmosfera devine mai zgomotoasă. Sandu este un văr primar, fost frizer şi tocmai tocmai a intrat în branşa cosmeticelor. Aşa că nimeni nu are grija copiilor, nici măcar nevastă-sa care e mare fumătoare şi are genele false.

Nimeni nu observă că Iacov (cel internat) e obosit, are o nevoie presantă şi ar dori să coboare puţin, dar nimeni nu-l ajută. Acum Filip povesteşte cum a fost în excursia din Scandinavia, care e o ţară foarte interesantă… Marcu susţine că dacă nu ai fost la Hong Kong n-ai văzut nimic, dovadă că şi-a cumpătat acolo un ceas extraordinar, marca “impostor” la juma de preţ. Sandu fumează cu aere de tip superior un trabuc, femeile s-au retras pe coridor şi pun lumea la cale.

Pe scurt, toţi sunt de acord că Iacov trebuie să fie sănătos, dar mare noroc de boala lui că altfel nu se văd iarăşi ani de zile, decât dacă se mărită vreuna din fetele lui Filip, să dea domnu’. Altfel, oamenii sunt ocupaţi, cu atâta Scandinavie, Hong Kong şi cursul monedei europene… Apropo, ce au spus doctorii despre boala lui Iacov!? Cine poate să ştie? Important că nu e molipsitoare…

===========================

CAMERA REZERVATĂ LA LONDRA

Prima dată am vizitat Londra într-o vară, când lira sterlină slăbise teribil în comparaţie cu dolarul american şi din cauza aceasta nu găseai o cameră liberă in toată metropola. Americanii, pentru care devenise totul ieftin şi convenabil, erau aproape mai numeroşi decât arabii şi indienii.
Din fericire, pentru primele zile aveam o cameră rezervată din timp la un mare hotel. Urma însă o excursie de o săptămâna în Scoţia şi, la inapoiere, nu aveam nici o ideie unde vom locui. Marele hotel era ocupat pentru cel puţin trei luni în avans şi nu putea fi luat în consideraţie.
În ziua care a precedat excursia în Scoţia am început să căutăm. Am
colindat Londra în lung şi în lat, pînă am ajuns pe o stradă liniştită, lîngă British Museum. Două şiruri de case cu un singur etaj, în stil victorian, cu faţade albe şi scări la intrare, printre care, minune, nu mai puţin de patru hoteluri. Modeste. Dar parcă cui îi trebuia altceva?
– Ne interesează o cameră pentru o săptămînă peste o săptămînă,
i-am spus unei doamne de la recepţie, care-şi sorbea ceremonios ceaiul. Doamna m-a privit în ochelari, prelung si în tăcere, ceea ce însemna că ceva nu-i era prea clar.
– Vrem o cameră pentru şapte zile, i-a tradus soţia mea. Dar nu începând de azi, ci de la data cutare, adică peste o săptămână. Plătim în avans!
– Oooo, foarte bine, verry good, nu-i nici o problemă, s-a însufleţit femeia. Rezervation, cum să nu, acum vă trec în registru… Camera 21 vă convine? Cu vedere în curtea muzeului!
Am spus că vederea în curtea muzeului este exact ce căutăm, am plătit şi am ieşit cu inima uşoară. A doua zi dimineaţa am plecat liniştiţi in Scoţia şi peste o săptămînă, la data prevăzută şi notată pe chitanţă, am apărut cu bagaje şi impresii la hotel. De data aceasta, la recepţie era un domn cu bretele şi mustaţă vrabie.
– Avem o cameră rezervată, i-am spus arătându-i chitanţa. Camera 21…
Domnul s-a uitat în registru, probabil la camera cu pricina.
– Hm, hm… I am sorry…, regret foarte mult, desigur că nevastă-mea era atunci la recepţie…
Am confirmat că aşa era, o doamnă care merita să fie nevasta lui, fusese
la recepţie. De altfel, se poate verifica după semnătura de pe chitanţă.
– Domnule, mi s-a adresat individul, s-a întâmplat ceva regretabil. Camera 21 e ocupată! E dată încă de ieri. Sunt dezolat. O să vă înapoiem suma plătită până la ultimul penny.
Cunoştinţele mele de engleză sunt limitate, mai ales când mă enervez. Aşa că am apelat urgent la nevastă-mea:
– Spune-i individului că nu mă interesează dacă el a dat camera noastră sau ea a dat camera noastră. Şi nu mă interesează să-mi dea banii înapoi. Unde o să mergem acum, noaptea, să căutăm?
Omul cu bretele m-a părăsit in favoarea soţiei mele, explicându-i cât de rău îi pare că nevasta lui, suflet de femeie, a dat camera altcuiva şi acum camera 21 e ocupată. Logic, ce putea face? Să-i lichideze pe ăia? Să divorţeze? Să se sinucidă cu micul dejun? Era aproape convingător…
Şi deodată, am realizat altceva… In spatele omului de la recepţie se afla panoul cu chei. Exceptând cârligul cu numărul 21, în toate celelalte atârnau chei. Mari, grele, prinse de un soi de bombă cu explozie întârziată.
– Ascultă, amice, i-am întrerupt omului peroraţia. La dracu cu camera 21! Ai putea să ne dai o alta?
– Of, doamne, dar de ce n-aţi spus de la început!? Se înţelege, alegeţi orice cameră vreţi… O, my God, întotdeauna femeia asta mă bagă în tot felul de încurcături…
Ei bine, acolo am stat când am vizitat Londra prima dată. Adevărul este că a doua oară încă nu am fost la Londra, mai sunt doar în lume foarte multe locuri de vizitat. Deşi, ca să fiu drept, nu peste tot camerele sunt cu vedere în curtea muzeului.

===========================

ŞEDINŢA LOCATARILOR

Ieri, cam spre seară a avut loc şedinţa locatarilor din blocul nostru pentru alegerea noului comitet. Noul comitet ales în unanimitate era exact vechiul comitet, de care noi ne-am declarat foarte mulţumiţi, mai ales de preşedintele Boris Israelovici Glazpapier. L-am felicitat călduros şi nu am contenit cu laude la adresa lui, până ce măgulit, Boris a scos o sticlă cu vodcă şi nişte biscuiţi, pe care îi pregătise pentru orice eventualitate.

– Dragi vecini, a spus Boris, vă mulţumesc pentru încredere, dar trebuie să ştiţi că funcţia de preşedinte de bloc este un fleac pentru mine. Unora dintre voi le-am povestit că am fost preşedinte de sindicat la o fabrică de textile cu vreo două mii de muncitoare în trei schimburi. Aveam biroul meu, câţiva subalterni şi era destul să dau un telefon la forurile de conducere şi se rezolva orice problemă. Ăsta eram eu!

– Da, a intervenit dentistul Kleinergrois, alte timpuri, alte condiţii. Eu, pe vremuri lucram la un spital universitar, eram şef de clinică, mi se spunea dom’ profesor şi plecam la congrese ştinţifice internaţionale, ba la Viena, ba la Barcelona, o dată am fost şi la Los Angeles cu escală la Madrid… Iar lucrările ştiinţifice mai importante le publicam în Anale.

– La Madrid eu aveam o legătură, spuse firavul domn Ghezuntertoit. Pe vremea acea eram director la Vinexport şi aprobam sau nu absolut toate partidele de vin care plecau în străinătate. Vă închipuiţi că toată lumea vroia să fie în relaţii bune cu mine, chiar şi primarul, directorul filarmonicii sau şeful de la spitalul de urgenţe.

– Noi, la Cernăuţi, declară doamna Gurnişt, eram în relaţii de prietenie cu conducerea. Nu are importanţă cu care conducere, nu e cazul să vă explic. Soţul meu era responzabilul unui mare depozit de cherestea şi de cherestea aveau nevoie toţi oamenii importanţi din regiune. Şi cum o mână spală pe alta, noi eram foarte spălaţi, mai ales că toţi apreciau faptul că Leopold nu vorbeşte în plus.

– Tot aşa eram apreciat şi eu, intră în discuţie domnul Biton. Este adevărat că acum am o tarabă în piaţă şi, slavă domnului câştig binişor, dar înainte jumătate din şukul celebru de la Marakeş era al meu, cu zazavaturi, condimente, fructe şi tot ce îţi doreşti, chiar şi susan găseai la mine, falafel şi burecas cu cartofi prăjiţi. Eram negustor mare, mare domnilor!

Numai prietenul meu Menaşe stă într-un colţ şi nu spune nimic. Bea din când în când un păhărel de vodcă, mângâie grijuliu un căţel pe care vrea să-l dea copiilor lui Eli Iliescu şi ascultă zâmbind. Şi numai când Boris Israelovici îl întreabă direct dacă nu are nimic de spus, spune:

– Eu ca eu, dar vedeţi căţelul ăsta micuţ şi slăbănog ?! Nu că vreau să mă laud, dar înainte, eh înainte, era ditamai dobermanul…

===========================

… NOROC SĂ AI !

Aţi auzit povestea lui Aurel Roşcovanu?
Douăzeci de ani a lucrat conştiincios, nu a lipsit nici o zi de la lucru, puteai să-ţi potriveşti ceasul după programul lui, atât era de punctual… Şi deodată, după douăzeci de ani, se scoală într-o dimineaţă fără chef de serviciu, se gândeşte că n-o să se facă gaură în cer dacă o dată în paşte o să tragă chiulul şi el, aşa cum fac atâţia alţii şi nu-i dă nimeni afară de la slujbă… Aşa că Aurel Roşcovanu rămâne acasă, îşi face o cafea, se bagă înapoi în pat şi “citeşte” o revistă porno, ca orice burlac de vârsta doua.
Şi ce credeţi? Tocmai în ziua aia s-au gândit să-l viziteze hoţii, să-i fure nişte dolari pe care îi ţinea în frigider într-un borcan de muştar. Da! Dar Aurel Roşcovanu era acasă, la chestia asta nimeni, nu se aştepta, cu atît mai puţin hoţii. Nu se aşteptau ca Aurel, care nu era acasă niciodată, tocmai atunci să fie…
– Ce noroc formidabil!!! Să fie acasă!
– Da, şi pentru că l-au găsit acasă, au băgat în el un cuţit!

*
Dar povestea lui conu’ Bercu o ştii?
Conu’ Bercu nu a fost niciodată un om bogat, până în urmă cu vreo doi ani când a primit o moştenire grozavă. De la cine? Habar n-am şi m-aş mira dacă chiar el ar ştii exact. Dar de atunci lumea îi spune “conu”. Pe scurt, după ce a primit moştenirea asta, Bercu s-a hotărât să se lase de serviciul lui la Supersol, secţia legume şi fructe şi a început să joace la bursă. Cumpăra ieftin, vindea scump, ştiţi voi cum vine chestia asta…
– La modul teoretic.
– Ei, dar Bercu devenise un mare specialist, avea şi noroc probabil, a ajuns să manevreze milioanele ca mărunţişul. Şi deodată, în urmă cu câteva luni, se întâmplă prăbuşirea de la bursă, criza mondială.. Au fost oameni care s-au speriat, au vândut repede totul, au pierdut în două zile averi adunate în luni şi ani… Iar Bercu avea tocmai nişte acţiuni din astea care s-au prăbuşit!
– Săracul…
– Da, dar el n-a vândut nimic. Şi după zece zile, acţiunile au început din nou să crească, după alte zece zile erau chiar mai bune ca înainte.
– Ce inspiraţie, domnule…
– Care inspiraţie? Bercu făcuse un infarct când acţiunile au pierdut din valoare şi de atunci era în spital la secţia de reanimare cardiacă…
– Ce noroc fantastic, totuşi! Şi un infarct trebuie să ştii când să-l faci!

===========================